Urc scările grăbit, e sâmbătă seara și e mai frig decât mi-aș fi dorit pentru final de septembrie. Metroul abia a plecat de la Universitate, dar oamenii sunt puțini, majoritatea urcă scările, ca și mine, cu capul în jos.
„Nu vă supărați”, aud și, când îmi întorc privirea, văd un tânăr bondoc, prost îmbrăcat, sprijinindu-se strâmb de tejgheaua unui chioşc închis.
Dau să merg mai departe, ignorând aproape enervat vocea care m-a strigat. Dar ceva mă face să mă întorc. „Puteți, vă rog, să mă ajutați să urc scările? Am o problemă medicală și nu o pot face singur”, îmi spune bărbatul, în timp ce eu mă adâncesc în gresie de rușine. Îi întind brațul.
Bărbatul, până-n 30 de ani, se prinde de mine greoi, mișcându-se dificil pe picioarele care nu-l prea ascultă. Tălpile i se așează oblic pe podea, dar începe să meargă. Încet. „Știți că stau aici de o oră și nimeni nu a oprit să mă ajute? I-am rugat și degeaba”, îmi spune, făcându-mă să mă rușinez și mai tare la gândul că și eu avusesem prima intenție să plec mai departe.
„O oră? Dar cum e posibil?”, îl întreb, mirat și revoltat. „Oamenii sunt grăbiți. Mi s-a mai întâmplat, că mi se blochează picioarele, din când în când, așa m-am născut, până la 12 ani nu am mers deloc. Am făcut multe operații și acum fac kinetoterapie, dar uneori pățesc asta. Și, de la curent, mă doare și spatele foarte tare”, îmi explică bărbatul, cumva înțelegător la faptul că nu e prima dată când a fost ignorat.
Textul integral al lui Răzvan Chiruță poate fi citit pe siteul Newsweek, aici!