Noi dezvoltăm, nu gândim

„Dezvoltarea de dragul dezvoltării este ideologia celulei canceroase.” – Edward Abbey

„Orașul se dezvoltă”, auzim în repetate rânduri, ca pe o scuză, ca pe un strigăt de luptă, ca pe o justificare subțire, devenită cel mai adesea trist epilog așternut pe ruinele unor adevărate valori irecuperabile, o concluzie cinică la dispariția ultimelor dovezi ale unei perioade de dezvoltare, evoluție și coeziune națională incredibilă, la dispariția străzilor, caselor, clădirilor, parcurilor sau palatelor care atestă că țara asta a avut cândva o clasă de oameni superiori intelectual, moral sau cultural. Țara noastră pare energic angajată într-un efort susținut de a uita că a avut cândva boieri, nobili, burghezi, orașe care trădează cea mai directă conexiune intelectuală a aristocrației române la pulsul cultural al Parisului, Londrei, Vienei sau Romei. Vrem să uităm că am putut cândva mai mult, că am putut construi, crea și spera la frumos.

Dicționarul explicativ al limbii române identifică două sensuri ale conceptului de dezvoltare: evoluție sau extindere, creștere. Mă îndoiesc că orice persoană inteligentă și cu sensibilitate estetică ar putea califica ultimii zece ani de schimbări din mediul construit al României ca o evoluție, ca o înflorire artistică, arhitecturală, culturală. Schimbările nefaste pe care le observăm în jurul nostru pot fi însă descrise ca o dezvoltare, în sensul de creștere. Astfel, la adăpostul unui mediu politic populat de sute de mii de impostori incompetenți cu CV-uri aproximative, țara noastră prezintă o evidentă „tumoare” care se extinde periculos, distrugând totul în calea sa, pătând fața țării noastre cu milioane de tone de fier-beton, termopan, polistiren sau inox.

„Victimă”

La decenii după executarea cizmarului incult care a sacrificat buldozerului zeci de biserici, cartiere întregi, palate, conace, sau simple căsuțe cu bun simț, în urmărirea scopurilor sale megalomane, România a dat naștere altei generații de megalomani inculți și lipsiți de sensibilitate istorică, arhitecturală sau estetică. Această nouă specie, de „capitaliști” cu spirit balcanic, „investitori” legitimizați peste noapte, ca niște fii din flori ai lumii interlope post-decembriste, se numesc „dezvoltatori imobiliari”, „antreprenori de succes” sau „creatori de locuri de muncă” și pare că au „admirabila” ambiție a continuității spiritului „ceaușima”.

Venerabilele orașe ale țării noastre își văd vestigiile, cartierele îndrăgite și clădirile care le conferă identitate, valoare și sens sluțite de diverși anonimi pragmatici, nababi cățărați social din statutul de mărunți bișnițari pe spinările unor scheletice firme de construcție, birouri de consultanță sau proiectare care vând, demolează, mutilează sau poluează estetic tot ce a mai rămas după domnia terorii morale și estetice comuniste. Presiunea distructivă asupra centrelor istorice și a patrimoniului românesc poate fi analizată din patru perspective: socială, politică, culturală și legală.

În primul rând, mișcarea fără precedent de migrație internă, atât între regiuni, cât în special din mediul rural înspre mediul urban crează o reală necesitate de spații locative și o piață de consum din ce în ce mai numeroasă. În al doilea rând, corupția prezentă în toate instituțiile de stat implicate în administrarea patrimoniului cultural național și în reglementarea și supravegherea actului construirii crează un spațiu extrem de fertil celor cu îndemânarea și lipsa de scrupule necesare pentru a prospera din distrugere.În al treilea rând, României îi lipsește cu desăvârșire nivelul cultural necesar pentru conștientizarea valorii patrimoniului său cultural, pentru elaborarea unor soluții necesare protejării acestuia, pentru educarea administrațiilor, beneficiarilor, proiectanților și cetățenilor în legătură cu valoarea patrimoniului și a rolului său. În final, țara noastră are una dintre cele mai confuze, ineficiente și dificile legislații în privința patrimoniului din Europa.

Acești factori au creat toate condițiile necesare, iar centrele istorice ale orașelor noastre s-au trezit în secolul progresului invadate de malluri gigant, office toweruri, parcări masive sau blocuri de locuințe de opt sau zece etaje ridicate pe ruinele caselor boierești de odinioare, pe foste parcuri, școli sau palate. În centrul Bucureștiului, un proiect ambițios își propune ridicarea unui ansamblu de blocuri de locuințe de șapte etaje chiar în grădina Palatului Știrbei, lipit de monumentul din 1835 care a servit drept Curte Domnească la un moment dat[i]. Alt exemplu de sfidare clară a normelor de urbanism precum și a bunului simț sau respectului pentru contextul istoric este proiectul turnurilor de birouri și extinderii centrului comercial Pallas din Iași, proiect care ar eclipsa total Palatul Culturii prin turnuri de birouri cu fațade de sticlă, afectând grav orizontul orașului și aspectul său istoric[ii].

În Craiova, presiunea imobiliară a dus la demolări ilegale a zeci de clădiri cu valoare culturală, multe dintre ele fiind clasate ca monumente istorice, printre care o fostă școală romano-catolică de sfârșit de secol 19, solitară mărturie în stil romanic a existenței unei înfloritoare comunități italiene[iii], sau una din cele trei case în stil art-nouveau din oraș[iv], toate făcând loc „dezvoltărilor” imobiliare care poluează estetic cartiere istorice, care modifică fundamental identitatea orașului, cultura locuirii și aspectul unor zone istorice centrale.

Demolările, reconstrucțiile, modificările sau sistematizările sunt toate fenomene firești și frecvente în istoria orașelor, acest proces de evoluție constantă și organică creând caracterul și complexitatea țesutului urban istoric, îmbogățit de diversitatea stilistică și artistică a construcțiilor din care este format. Problema contemporană este una a intervențiilor brutale asupra acestui țesut, a unor demolări masive și a dezvoltării de tip tabula rasa care elimină valoarea estetică și istorică, înlocuind caracterul local cu imobile standard, de o calitate arhitecturală slabă, proiectate fără niciun pic de respect față de identitatea și istoria locală, față de nevoile comunității sau față de armonia și contextul în care urmează a fi inserate, ele find niște „extratereștri” impuși de sus în jos de investitori avari sau politicieni corupți care funcționează după logica exclusivă a interesului personal. Arhitectul și urbanistul italian Gustavo Giovannoni, care a activat la începutul secolului 20, a rezumat abil situația care începuse să se instaleze asupra Europei:

„Victimă”

[i]„Imobilele gigantice, atât de dragi speculației moderne în marile orașe (…), constituie o ireparabilă notă falsă peste tot unde țesutul tradițional este compus din edificii de mici dimensiuni. (…) În termeni stilistici, trebuie de asemenea menținută o armonie între vechi și nou (…)”

Chiar și în cartierele „comuniste”, unde distanțele dintre imobile și densitatea locuirii sunt gândite pentru un anumit standard de calitate al vieții, inserțiile abuzive ale blocurilor noi, apărute ca niște „ciuperci” otrăvitoare după ploaie în foste grădini, spații virane sau părculețe afectează grav calitatea vieții. Adesea, dezvoltatorii și administrația complice construiesc locuințe colective la mai puțin de 10 metri distanță de alte imobile, afectând grav accesul la lumină, la spații verzi, distrugând perspectivele celorlalți locatari precum și integritatea structurală a construcțiilor din jur. Limitele parcelelor sunt „provocări” de depășit pentru investitorii ambițioși.

Problema crucială a abuzivelor „dezvoltări”, termen abuziv în sine, având în vedere regresul cauzat de majoritatea proiectelor de acest tip, este caracterul lor ireversibil, atât urbanistic cât și administrativ. Odată ce orașul, cetățenii, legea sau cei care (ar trebui) să o aplice permit tacit o demolare ilegală sau dăunătoare și proiecte imobiliare faraonice care inserează locuințe colective care nu se încadrează în contextul arhitectural și urbanistic al centrelor istorice și zonelor rezidențiale vechi, orașului și oricărei administrații ulterioare i se deschid trei drumuri, toate extrem de neplăcute: ori se încearcă demolarea clădirilor noi care afectează caracterul zonei, un adevărat coșmar economic și juridic care implică expropierea a zeci sau sute de familii și proprietari, ori se stopează viitoarele încercări de deteriorare a țesutului urban tradițional, lucru greu de realizat, ori, în cel mai rău caz, „dezvoltării” i se lasă cale liberă, trecând iremediabil peste sute de ani de istorie și tradiție.

Un singur bloc modern este o garanție suficientă a dispariției unui cartier istoric în timp de 10-15 ani, dacă nu sunt luate măsurile necesare. Odată ce „zăgazurile” dezvoltării imobiliare au fost rupte, posibilitatea construirii excesive duce inevitabil la o creștere masivă a valorii terenurilor și o veritabilă „goană după aur” care antrenează cele mai nefaste personaje ale României contemporane. Deznodământul pentru o proprietate istorică care se învecinează cu un bloc de 4 sau mai multe etaje este ușor de văzut. Pierderea intimității pentru locuitorii caselor istorice, asupra cărora brusc zeci de familii din noile blocuri capătă acces vizual, precum și creșterea valorii terenului pe care acestea se află într-un mod radical disproporționat cu valoarea imobilelor în sine duce inevitabil la demolări, statutul de monument istoric sau lipsa autorizațiilor fiind piedici mult prea „anemice” pentru mafia imobiliară.

Pe lângă problema distrugerii străzilor, clădirilor sau parcurilor care înrădăcinează istoria orașului și istoria țării în niște coordonate spațiale precise, care stau mărturie evoluției și trecerii timpului, noii „dezvoltatori” se fac vinovați de o altă crimă: o monstruoasă uniformizare a orașelor României, o ștergere totală a diferențelor și caracterului specific local, rezultat a sute de ani de istorie și tradiție. Un bloc de P+8 arată, în general, la fel în București, Cluj, Iași, Timișoara sau Craiova, mall-urile care acaparează din ce în ce mai mult spațiu public sunt aproape identice, iar realitatea cotidiană a oamenilor care locuiesc în toate colțurile țării devine din ce în ce mai asemănătoare, avansând spre o uniformitate dezolantă. În cuvintele lui Giovannoni, „(…) fiecare oraș are propria sa „atmosferă” artistică, adică un simț al proporțiilor, al culorilor și al formelor care s-a păstrat de-a lungul evoluției diferitelor stiluri și de care trebuie să se țină seama.”

Chestiunea masacrării caracterului istoric al centrelor vechi este una justificată firesc de interesele economice concentrate în jurul „kilometrului 0” al aglomerărilor urbane cât și de un urbanism nesănătos, predispus la periclitarea țesutului urban vechi. Conform lui Giovannoni, dezvoltarea centripetă pune o incredibilă presiune pe țesutul urban vechi, care este obligat să îndeplinească funcții pentru care nu a fost creat:

„În cea mai mare parte a cazurilor de până acum, orașul vechi, amplificat fără măsură prin noile cartiere, a rămas nucleul central al orașului modern, devenind inima aglomerației spre care converge circulația și transformându-se cu dificultate în cartier de afaceri și reședințe de lux.

Această dezvoltare centripetă, desfășurată fără piedici și fără nici o direcție de prevedere, a antrenat astfel o enormă creștere a valorii terenurilor și construcțiilor, prilejuind adăugiri și supraînălțări ale edificiilor vechi și producând o densificare mereu mai mare care a înrăutățit situația și mai mult. Atunci, nu s-a văzut alt remediu decât operațiile chirurgicale: târnăcopul a fost pus la lucru, aproape întotdeauna ineficace, sacrificând adesea opere de artă și distrugând armonia și caracterul orașului, fără a ajunge totodată la rezultatele corespunzând scopului propus.”

Soluții există, însă. Atenția speculatorilor, investitorilor, „dezvoltatorilor” și a „fanarioților” din administrații, mereu dornici de îmbogățire rapidă și distructivă, trebuie redirecționată departe de centrele istorice, care pot fi salvate doar prin scăderea drastică a importanței lor economice, conform arhitectului italian:

„Nucleul urban vechi trebuie să fie desfundat, împiedicând noua urbanizare să-i impună o funcțiune pentru care este total neadaptat; a-l pune la adăpost de marile axe de trafic, a-l reduce la un modest cartier mixt, asociind comerț și locuințe nu prea luxoase. Numai cu aceste condiții va putea o amenajare locală, concepută cu înțelepciune și realizată cu răbdare, să aducă în acest țesut vechi, de la caz la caz, soluții de compromis între noile cerințe și condițiile trecutului.”

Soluția urbanistică ar fi crearea unor noi nuclee economice și comerciale departe de centru, construirea orașelor multipolare, care să evite canalizarea privirilor lacome și a canaliilor înspre venerabilele noastre rămășițe de istorie și tradiție. Soluțiile legislative și politice sunt mult mai complicate, ținând de nevoia generală a societății românești de a controla corupția și de a crește nivelul cultural general. Legislația patrimoniului trebuie să protejeze mai eficient istoria țării noastre, iar decidenții politici trebuie să adopte un urbanism care să salveze orașul, și tot ce a însemnat el până în prezent, iar dacă aceștia nu vor sau nu pot să înțeleagă importanța lucrurilor pe care le pierdem, cetățenii trebuie să învețe să ceară mai mult și să îi înlocuiască pe cei care nu țin cont de dorințele și sensibilitățile lor.

Stă în puterea tuturor de a lupta împotriva distrugerii patrimoniului nostru, a identității și istoriei noastre și de a conștientiza că, după cum scria John Ruskin:

„Caracterul special al răului produs de aceste vremuri este că e ireparabil.”

Bibliografie

Chiș, Raul, Virgil Pop, „custodele” monumentelor istorice din Cluj: Noi vrem să facem urbanism ca la Viena, dar Bucureștiul ne trage spre Istanbul, Buzz News, 2011, http://www.buzznews.ro/35465-virgil-pop-custodele-monumentelor-istorice-din-cluj-noi-vrem-sa-facem-urbanism-ca-la-viena-dar-bucurestiul-ne-trage-spre-istanbul/

Choay, Françoise, Patrimoniul la răscruce; antologie de luptă, traducere de Kázmér Kovács, Editura Ozalid, București, 2014

[i] Foto: Dragoș Andreescu, Monumentalist, https://www.facebook.com/Monumentalistul

[i] Redacția, Un proiect controversat de mall pe Calea Victoriei revine în plină stare de urgență, Historia, https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/un-proiect-controversat-de-mall-pe-calea-victoriei-revine-in-plina-stare-de-urgenta?fbclid=IwAR1IdAeb2vt7OokQR4NkKq3iTzPxMhagu0iMhJsnkOeBdupNClY1EZhC-mY

[ii] Redacția, FOTO & VIDEO. Planul de dezvoltare și extindere al Palas aduce turnuri gigant langa Palatul Culturii, Agora press, 2019, http://www.agorapress.ro/foto-video-planul-de-dezvoltare-si-extindere-al-palas-aduce-turnuri-gigant-langa-palatul-culturii/?fbclid=IwAR2JDHeGBo6BTs_Gh4vNpueRelDwvHK-xM-kVdADfUbzX-_oR5cSfh3hg0k

[iii] Maria Cernătescu, Demolarea ilegală a fostului Liceu Sanitar, pe masa procurorilor, Gazeta de Sud, 2019, https://www.gds.ro/Actualitate/2019-08-06/demolarea-ilegala-a-fostului-liceu-sanitar-pe-masa-procurorilor/

[iv] Redacția, Una dintre cele mai frumoase case din Craiova, demolată pe baza unei autorizaţii expirate, Digi 24, 2019, https://www.digi24.ro/stiri/una-dintre-cele-mai-frumoase-case-din-craiova-demolata-pe-baza-unei-autorizatii-expirate-1102236