„Non in commotione, Dominus” sau Câteva marginalii despre „Numele Trandafirului”

Un text de Vlad-Marius Doboș, student la Universitatea de Vest din Timișoara la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, specializarea Teologie

Este greu, ba chiar riscant, să îți afirmi părerea când vine vorba despre o operă celebră și unanim recunoscută ca valoroasă. Mai întâi, aceasta este citată în alte mari opere și cu siguranță a mai fost folosită într-o sumedenie de contexte. Iar mai apoi, de la început ai certitudinea că îți vor scăpa aspecte care pentru alții, interpreți sau simpli citiori, au fost foarte însemnate. În cele din urmă, te temi nespus de acea boală fatală de care suferă cele mai multe recenzii numită platitudine sau monotonie. Știind dar că suferă de primele două, incurabile, voi risca întreg textul ca să scap măcar de ultima.

În secolul XX, un erudit, profesor de lingvistică și semiolog, alegea să nu se implice în jocuri politice, să nu pactizeze cu niciun curent extremist, să nu scrie manifeste zdrobitoare, ci să-și frământe mintea cu problematici scolastice depășite, dezbătute cu 700 ani în urmă, refuzând să pună umărul la clădirea societății și triumful dreptății. Mai mult decât atât, de la un timp se apucase să scrie și romane despre cea mai tristă parte a istoriei erei noastre, distrăgând astfel și interesul altor minți dinspre realitatea cotidiană. Se pare însă că profesorul Umberto Eco, căci despre el este vorba, nu se căia pentru această postură stânjenitoare, ba chiar și-o dorea. Întrucât în prefața romanului său „Il nome della rosa”- de altfel, roman vinovat de un reviriment al pasiunii pentru medievisme- a susținut: [În acei ani]„…era răspândită încredințarea fermă că trebuie să scrii numai ancorat în prezent, și pentru a schimba lumea. […]și îmi produce plăcere și mângâiere faptul că o găsesc [acțiunea romanului] atât de incomensurabil îndepărtată în timp (acum când veghea rațiunii a alungat toți monștrii pe care somnul ei îi născuse ) […] atât de atemporal străină de speranțele și de siguranțele noastre.[1]

Să părăsim ironia și să admitem acum și o perspectivă mai îngăduitoare asupra intențiilor autorului. În spatele aparentei intangibilități cu prezentul, este necesar să distingem asemănările cu epoca noastră. Substratul conflictelor de astăzi rezidă în același confuzii ca în veacul al XIII-lea, deși sub altă formă. Voi încerca să reliefez câteva exemple în acest sens. Conflictul dintre extreme e recurent, iar sistarea lui nu este scopul niciuneia dintre ele căci extremele ființează una prin cealaltă, își alimentează conflictul, fiindcă altfel nu ar exista. Pentru ilustrarea raportului dintre extreme, este sugestiv următorul episod din roman: reprezentanții celor două facțiuni contrare, cea a aliaților puterii imperiale și cea a sufraganilor „pontifului de la Auvignon”, care se reuniseră în vederea concilierii, după o diatribă retorică respectabilă, simt necesară o confirmare empirică a câștigătorului, se iau la bătaie și dorința de consens e, desigur, abandonată. Cu toate acestea, personajul principal, englezul William – zis Guglielmo -, prin care autorul își expune viziunea, stă în banca lui și privește dezamăgit. Se poate că prin această ironie volteriană Eco intenționează să-i apostrofeze pe colegii săi cărturari, care se implică în agresiuni politice în loc să dea cinste rațiunii și să caute sursa disputelor în dimensiunea ideilor.

Unde malum? ar putea fi întrebarea care să rezume subiectul romanului. Protagoniștii caută sursa răului într-o abație nenumită. Epopeea aceasta cu iz polițienesc e exemplară pentru încercarea fiecaruia dintre noi de a determina, identifica și elimina răul din viețile noastre. Sunt câteva modalități de desfășurare a acestei căutări, iar fiecare este specifică unui mod de a înțelege lumea, acțiunea romanului le contrapune și le compară. E important să citez în acest context un scurt dialog din finalul romanului (Jorge: „Bolala nu se alungă din trup ca diavolii, se distruge./ Guglielmo: Cu trupul bolnavului./Jorge: Dacă e nevoie.”)[2] Acesta e principiul de bază al oricărui rigorism exagerat și al oricărui fanatism ideologic. Cu alte cuvinte, identificarea răului cu un om sau cu un grup de oameni și exterminarea lui. Nu mai menționez exemple care să amintească dezastrul aplicării acestei idei. Dacă suntem onești și ne uităm în jurul nostru putem spune oare că nu ne mai confruntăm cu același tip de probleme? În mod evident, nu. Într-adevăr, putem opina că liberalismul născut din epuizare și saturare de război ar fi o formă a suveranității temperației, însă va putea el ține în frâu acest fenomen arhetipal pentru „cea mai perfectă dintre lumile posibile”? Rămâne o întrebare îngrijorătoare.

Întreaga carte este o pledoarie pentru moderație. Totul este echilibru. În spatele oricărei erezii se află excesul. Oribila erezie dolciniană soldată cu atâtea crime, dar și respingătoarea injustețe sacră a inchizitorului Guy sunt două fețe ale aceleiași monede. Dorința de a-l reduce la tăcere pe celălalt este de cele mai multe ori anticamera crimei, germenele erorii. Multe secole i-au trebuit umanității ca să priceapă că „cine scoate sabia de sabie va pieri”. Chiar și atunci când s-a crezut în posesia echității și a bunei măsuri, ea a căzut în aceeași capcană. Vedem cât de pașnică și rațională a fost Revoluția Luminilor. Întodeauna avem apetența de a ne impune dreptatea prin forță, ca atare atunci când suntem în posesia puterii suntem cei mai pasibili de greșesală.

Pesimismul este încă o caracteristică comună a lumii noastre și  lumii din mileniului 2. Cineva malefic ne pândește, lumea merge din rău în mai rău, teama, teroarea, ocultul, superstiția cronică, agonia universală- toate aceste spectre ne parazitează de multe ori. Tragedia pe care Eco o ilustrează în romanul său este că învățații și clerul foloseau această impresie generală ca instrumentar al menținerii puterii. Ce poate fi mai paradoxal? O ratare plenară a spiritului creștin, care nu își propune să transmită mesajul morții și al iadului, ci vestea cea bună a Învierii. Pesimismul și fatalismul sunt denaturări ale mesajului creștin, sunt contaminate de isterie și disperare. În creștinism, prevestirea pedepselor are un scop curativ, nu unul terorizant, menit să sporească chinul. Totuși, astăzi cunoaștem și opusul pesimismului, opus la fel de nociv: exaltarea utopică, ideea unei libertăți absolute și visul unei vieți trăite după instincte.

Umberto Eco își încheie povestirea printr-un citat pe care maestrul Guglielmo i-l dă ca ultimă învațătură ucenicului Adso: „Non in commotione, non in commotione, Dominus.”[3] Parafrazând Glasul auzit de proroocul Ilie: Dumnezeu nu este nici în furtună, nici în cutremur, ci este în adiere ușoară. Din punctul meu de vedere, în acest pasaj se transpune tot spiritul cărții. Aceasta este concluzia sfințitoare, tot ceea ce maestrul s-a străduit să-l învețe pe discipol.

Nu știm cu certitudine ce și-ar fi dorit Umberto Eco să transmită cititorilor prin această operă a sa, căci în genere nu știm cum își doresc artiștii să le fie interpretată creația, însă, oricum ar fi, cu siguranță a spus mai mult decât și-a putut propune. Putem spune că muza lui s-a folosit de multa sa cunoaștere și a creat un microunivers pe care l-a lăsat să se desfășoare în aceea dezordine naturală atât de prolifică, încât Gulglielmo credea că e specifică întregului cosmos (cosmos-chaoticus).

În final, o să citez din nou frumoasa prefață a lui Eco: „In omnibus requiem quaesivi, et nusquam inveni nisi in angulo cum libro”[4] („Oriunde am căutat liniștea nu am găsit-o, în afară de cotloanele unei cărți”). Întrevedem aici una dintre calitățile esențiale ale literaturii. Atunci când e făcută cu onestitate, ea nu este un stindard, o ghiulea, ci este un mod de a ne ridica deasupra prezentului și sinelui nostru, de a ne vedea obiectivizate impulsurile și de a ne sustrage de sub incidența lor.

NOTE

[1] Umberto Eco – Numele Trandafirului, Editura Dacia, 1986, trad. Florin Chirițescu, pag. 9.

[2] Ibid., pag. 472.

[3] Ibid., pag. 489.

[4] Ibid., pag. 9.