Nu e frumos ce e botoxat, e frumos ce e frumos

Se vorbește mult și cu o neîncredere oarecum surprinzătoare despre noi: Generația Y sau X, „milenialii”, adică tinerii de sub treizeci de ani. Hipersensibili și obsedați de telefoanele noastre mobile, noi reprezentăm o mentalitate și un context radical diferit de cel a părinților și a bunicilor noștri. Noi, cei crescuți în belșug și libertate, suntem considerați o generație refractară și răzgâiată – sau cel puțin eram, înainte să vină pandemia, care a făcut din noi o generație de șomeri depresivi.

În orice caz, suntem o generație cu totul specială: am crescut cu Internet, cu pandemie și…cu chirurgia estetică.

De-a lungul timpului, de la Troia până la Hollywood, importanța și rolul frumuseții au rămas egale și neschimbate. Dar de curând, în ultimii câțiva ani doar, s-a petrecut o ruptură. Rotunjoare sau filiforme, frumoasele lui Rubens și ale lui Giacometti, deși despărțite de secole, aveau totuși în comun apartenența la idealul de armonie, pe când aceasta tendință contemporană de a ne umfla buzele, pomeții, sânii și alte părți sugerează o exagerare disproporționată, dar tocmai menită să dea un semnal la fel de clar potențialelor perechi ca și penele fosforescente ale unui păun.

Cultura noastră contemporană este deci, nu numai hipervizuală, ci și hipersexuală. Nimic nou sub soare: grecii și indienii din Antichitate stimau senzualitatea dar în acele contexte, sexualitatea avea un aspect supra-animalic, căpătând o dimensiune spirituală – prin zei sau prin idealuri pure – de care nu se putea despărți cu ușurintă. De altfel, ideea că toate epocile trecute erau pudice este o falsă iluzie; sexualitatea a fost întotdeauna prezentă (cum e și firesc), dar reprezentarea ei era profund simbolică: nu se înfiorau domnii doar pentru că zăriseră o gleznă, ci pentru că glezna aceea însemna ceva. Frumusețea senzuală a zilelor noastre, în schimb, sugerezea o sexualitate fără artă, fără sublimare, o abrutizare estetică, în fond.

Ba chiar, prin exploatarea slăbiciunilor personale și sociale, se creează omul nou al zilelor noastre, sau mai bine zis femeia nouă, care este încurajată nu numai să fie perfectă din punct de vedere fizic, ci să se supună unei omogenizări îngrozitoare, lucru care coexistă bine-mersi cu ideea de „girl power”, adică emanciparea femeilor.

Totuși, ar fi necinstit să nu menționăm și părțile bune ale tratamentelor estetice de această natură: natura spectaculoasă a manoperei în sine, eventuala rezolvare a unor complexe, poate chiar și o îmbunătățire a calității vieții pe termen lung. Dar nu cred că aceste exagerări îi vor face pe oameni mai fericiți: pentru femei înseamnă fără îndoială chin fizic, iar pentru ambele sexe probabil va crea așteptări nerealiste. Oare o figură feminină omenească ni se va părea repugnantă într-o bună zi?

Nu se știe care vor fi urmările și nici de ce s-a întâmplat acest lucru. Dar cred că ne-am putea permite, mari și mici, să ne uităm mai bine în oglindă.