O nouă generație pierdută

În romanul său The sun also rises, Hemingway folosește expresia „generație pierdută” pentru a-i numi pe tinerii care au luptat în Primul Război Mondial și care și-au pierdut astfel șansa de a trăi o viață „normală”. Sintagma a fost dată uitării pentru o lungă perioadă de timp, dar iată că, după o sută de ani, contextul pandemiei o readuce la viață. Acum, datorită faptului că sfârșitul acestui vis urât întârzie să apară, pe lângă victimele sale directe, au apărut încet, încet și victime colaterale – tinerii.

Milenialii și generația Z au fost loviți puternic de situația actuală. În pragul examenelor de trecere dintr-o etapă în alta, fiind pe cale să intre pe câmpul muncii sau poate chiar pregătiți să înceapă o viață de familie, tinerii au fost nevoiți să se adapteze la un stil complet nou de a învăța, de a munci și de a menține legăturile sociale. Fiind familiarizați cu tehnologia, acest pas nu a fost dificil din punct de vedere tehnic. Cu toate acestea, psihic, ceva s-a rupt. Așteptările în ceea ce privește cea mai frumoasă perioadă a tinereții s-au spulberat complet. Oricum, probabil că adaptabilitatea pe care au învățat-o în aceste luni de restricții le va fi de ajutor și în continuare, dat fiind faptul că vor fi nevoiți să înfrunte viața de după pandemie, precedată de criza economică. Dar chiar și cu acest atuu în plus, ei rămân încă îngropați în datorii, majoritatea fără un loc de muncă stabil, încă așteptând să aibă destule resurse ca să își întemeieze și să își poată susține o familie și desigur, departe de a fi bine pregătiți pentru cele ce au să urmeze.

În plus, adaptabilitatea are și o altă consecință, anume nesiguranța, ceea ce îi face pe mileniali o generație extrem de nesigură. Dar de ce ar fi nesiguri? Până la urmă, nu sunt oare cea mai educată generație? Nu au avut parte de un trai mult mai bun decât strămoșii lor? Nu s-au bucurat de niște oportunități la care bunicii lor nici nu ar fi visat? Răspunsul este, desigur, afirmativ, dar tocmai fiindcă beneficiile au crescut, se poate observa și o creștere a costurilor. De exemplu, pentru a găsi o slujbă care să îți asigure un trai decent, trebuie să treci printr-o facultate, poate chiar un master sau un doctorat. Acest proces durează în majoritatea cazurilor, până la aproximativ 20 de ani, de la intrarea în ciclul primar până la ieșirea de pe băncile scolii, cu o diplomă de doctorat. În tot acest timp, lucrurile se schimbă, evoluează. Poate locul de muncă dorit la început nici nu mai există pe piața muncii, sau poate că că a fost înlocuit de ceva complet nou, pentru care toată perioada de pregătire nu îi servește tânărului la nimic. Așadar, ei sunt nesiguri în ceea ce privește cariera, fapt care duce în mod evident la nesiguranță în ceea ce privește întemeierea unei vieți de familie și, prin urmare, la o amânare a acesteia. Aceste fapte ne revelează niște aspecte ale vieții tinerilor destul de sumbre: în generația milenialilor a fost înregistrată cea mai mare rată de singurătate, depresie și stres de până acum. Mai mult, fiind developeri ai cultului personalității și ai gratificării imediate, aceștia sunt mult mai puțin dispuși să exercite virtutea răbdării pentru a obține rezultate satisfăcătoare și întâmpină eșecul cu o mai mare dificultate ca generațiile precedente. Constant dezamăgiți și amăgiți de ei înșiși, de țară și de Occident, par rupți de realitate. Ei trăiesc în peștera idealurilor ratate sau posibile, urmărind compulsiv dansul unor umbre artificiale, proiectate pe un perete portabil. Astfel, își construiesc o cetate personală, o bulă de subiectivitate, scindându-se de lumea de afară, în mod involuntar și inconștient.

Dacă ar fi însă să privim lucrurile dintr-un alt punct de vedere, prima „generație pierdută” (sau Generația din 1914), cea a lui Hemingway, a reușit să construiască o lume nouă, înfloritoare, atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere cultural. De exemplu, în țara noastră, cei din această generație au întemeiat România Mare (1918-1940) iar în Occident, din ea s-au format grupuri de oameni de cultură, cum ar fi cea din care făceau parte și F. Scott Fitzgerald, Gertrude Stein, Ernest Hemingway, T. S. Eliot, Ezra Pound, Jean Rhys și Sylvia Beach (anii 1920). Astfel încât, atunci când vorbim despre ei nu ni-i amintim ca făcând parte din ceva „pierdut” sau neproductiv, ba chiar din contră. Mai mult, dacă am sta să analizăm situația în profunzime, ne-ar veni în minte destule generații de acest fel, care ar fi trebuit să fie șterse din istorie fie din cauza războaielor, fie a bolilor și de care, chiar și așa, ne amintim cu recunoștință, pentru că ne-au oferit cunoaștere și experiență ca să fim capabili să înfruntăm încă o criză.

Așadar, riscul apariției unei „generații pierdute” este mai degrabă o nouă știre dramatizată cu scopul de a atrage cititorul însetat de spectacol. Astfel încât, dacă ne-am gândi serios la această problemă, ar trebui să recunoaștem că nu există o „nouă generație pierdută” ci doar „încă o generație pierdută”, care va încerca la rândul ei să se regăsească și să își împlinească datoria pe care o are atât față de cei mai bătrâni, cât și față de cei care îi vor urma. Toate acestea fiind împlinite cu speranța că, următoarea generație se va regăsi mai repede după ce și ea, la rândul ei, va fi „pierdută” și cu dorința de a construi o „minunată lume nouă (de data aceasta) post-pandemică”.