Oare învățăm din istorie?

Cei care nu învață din istorie sunt condamnați să o repete.

Această frază este binecunoscută pentru mulți cititori. A fost parafrazată de nenumărate ori și a rămas ca o amintire vie în mintea mea, deoarece se găsește pe peretele uneia dintre clădirile ghetoului din Auschwitz. Puțini știu însă că fraza îi aparține filosofului spaniol-american George Santayana; și mai puțini oameni cunosc contextul în care a apărut citatul și ce vrea să transmită Santayana, de fapt, prin reflecția sa.

Pare ironic să-l citezi pe Santayana fără să cunoști substratul citatului, deoarece perspectiva sa nu este una atât de simplistă; adesea, modul în care acesta este folosit este chiar contrar mesajului pe care Santayana a vrut să îl transmită. La o primă lectură, am putea presupune că Santayana afirmă că este important să „ne amintim trecutul” – adică toate crimele comise de-a lungul istoriei, toate problemele, luptele, războaiele, etc. – să învățăm din acestea și să împiedicăm repetarea greșelilor. Astăzi, Santayana este (după standardele din prezent, cu siguranță nu după standardele lui personale) un gânditor cu tendințe conservatoare, care a adoptat o viziune realistă asupra naturii umane conștiente de propriile sale tendințe distructive. El credea că numai printr-o pregătire adecvată a minții și a ceea ce el numește „psyche” (n. trad. intelect, spirit), natura umană ar putea deveni rațională. El a scris cinci volume pentru a materializa acest demers, pe care le-a intitulat Viața rațiunii, în care a surprins fazele progresului uman. Cele cinci volume sunt împărțite în mai multe subteme, al căror element central este rațiunea: Rațiunea în bun simț, Rațiunea în societate, Rațiunea în religie, Rațiunea în artă și Rațiunea în știință.

Volumele lui Santayana despre rațiune demonstrează că a ne înțelege pe noi înșine și a înțelege mecanismele lumii noastre reprezintă un demers ce se desfășoară pe tot parcursul vieții. Nimic nu este mai greșit în abordarea mecanismelor de învățare ale omului, decât să ne imaginăm că avem o influență puternică asupra istoriei și asupra tuturor pasajelor ei sinuoase – pe care le cunoaștem mai bine decât înaintașii noștri. Pretinsul nostru moment privilegiat în timp (pe care îl putem aprecia astfel doar din punctul nostru de vedere) nu ne permite să credem că suntem mai înțelepți, mai buni și mai virtuoși decât cei care au trăit înaintea noastră. Santayana s-ar împotrivi cu vehemență ideii că evenimentele pe care le trăim recent ne oferă mai multe cunoștințe decât cineva care a trăit acum 200 de ani, cu atât mai mult dacă demonstrăm, prin acțiunile noastre, că nu mai suntem cu adevărat interesați să ne trăim viețile în mod rațional. El nu și-a scris cartea în 1905-1906 pentru că trăia cu ideea că omenirea ar fi cucerit pe deplin până atunci tărâmul rațiunii; deci trebuie să presupunem că secolul nostru nu a reușit să îndeplinească acest deziderat.

Cu alte cuvinte, Santayana nu menționa că „cei care nu își pot aminti trecutul sunt condamnați să-l repete” pentru a inspira sau pentru a sugera un sentiment de superioritate istorică în numele nostru, al oamenilor moderni luminați. Fraza lui intenționează să surprindă contrariul. Singura excepție de la această regulă ar putea apărea dacă am fi atât de înțelepți încât să ne amintim trecutul, astfel încât istoria să nu se repete niciodată și omenirea să trăiască în bunăstare, la potențialul ei maxim. Este o adevărată plăcere să rectific această greșită interpretare a citatului lui Santayana, care este deosebit de oportună astăzi, având în vedere tendința crescândă și violentă a societății noastre de a se revolta în fața istoriei și practica tot mai des abordată de ritualurile iconoclaste, care nu numai că uită trecutul, ci îl și șterg.

Santayana menționa:

„Progresul, departe de a reprezenta o schimbare, este dependent de memorie. Când schimbarea este una absolută, nu rămâne nicio ființă de îmbunătățit și nici o direcție de luat pentru o posibilă evoluție: și când experiențele vieții nu sunt asimilate, așa cum se întâmplă în cazul sălbaticilor, copilăria devine starea perpetuă a omului. Cei care nu își pot aminti trecutul sunt condamnați să-l repete. În prima etapă a vieții omului, mintea este superificală și ușor distrasă; pierde din vedere posibilitatea de a evolua, persistând în greșeli. Aceasta este situația în cazul copiilor și al barbarilor, în care instinctul este neșlefuit, ignorând experiența de viață acumulată anterior. Într-o a doua etapă, oamenii devin supuși față de evenimente, ascultători față de noile obiceiuri și sugestii, și totuși capabili să le pună pe seama instinctelor originare, pe care le aduc astfel la o satisfacție deplină. Acesta este planul umanității și al adevăratului progres. Ultima etapă este cea în care capacitatea de a memora este epuizată și tot ceea ce se întâmplă este uitat deodată; o repetiție zadarnică, mecanică, a trecutului, înlocuiește astfel capacitatea de adaptare”. [1]

Prima propoziție este importantă. Santayana subliniază capacitatea de adaptare a omului în fața schimbării, susținând că progresul poate fi evaluat doar de indivizii care își păstrează intacte conștiința, vigilența și memoria trecutului lor. Când căutăm o schimbare absolută, avertizează el, nu mai știm ce trebuie să îmbunătățim și în ce măsură ar trebui să îmbunătățim. Consecința neglijării trecutului nostru, care include acea componentă a experienței colective, transmisă de strămoșii noștri, este aceea că rămânem într-o ignoranță intelectuală, morală și spirituală, pe care Santayana o numește perpetua copilărie a sălbaticilor. Astfel, putem să vedem citatul lui Santayana într-o lumină nouă: nu este vorba doar despre a ne aminti trecutul, ci și despre a-l păstra și a-l asimila, ca să nu cădem în capcana acelei copilării eterne, care este „însușirea proprie copiilor și barbarilor”.

Potrivit lui Santayana, adevăratul progres are la bază o stare de spirit în care oamenii sunt „supuși” față de evenimente, ceea ce înseamnă că nu trăiesc un sentiment de disperare de fiecare dată când are loc un eveniment negativ; ei sunt capabili să-și controleze emoțiile violente. De asemenea, trebuie să fie deschiși către noile obiceiuri și sugestii, ceea ce înseamnă că oamenii trebuie să fie receptivi la schimbare, dar, de asemenea, să aibă capacitatea de a aplica aceste noi obiceiuri și sugestii în acord cu instinctele lor originare. Care sunt aceste instincte originare? Sunt acele rețineri intrinseci față de nechibzuință, care sunt semnul „umanității și al adevăratului progres”. Santayana pledează pentru o formă de cumpătare care ne permite să judecăm evenimentele într-un mod mai obiectiv, în care nu suntem nici prea încrezători în privința schimbării absolute, nici prea rezervați pentru a lua în considerare necesitatea acesteia.

Cu toate acestea, o întrebare rămâne, și anume dacă Santayana era extrem de optimist cu privire la capacitatea omului de a prețui această „cumpătare”. Există motive suficiente pentru a crede că natura umană pendulează permanent între instinctul de conservare și dorința de distrugere. Istoria umană, am putea spune, este o relatare dezordonată a eforturilor noastre colective de a păstra și de a distruge ceea ce creăm. S-ar putea merge chiar până la a susține că suntem mai înclinați spre distrugere. Rudyard Kipling a expus în poezia sa, „The Gods of the Copybook Headings”, de exemplu, ideea că natura noastră umană este construită în așa fel încât nu reușim să învățăm din greșelile noastre:

Așa cum va fi în viitor, așa a fost la nașterea Omului

Există doar patru lucruri certe de când a început progresul social.

Câinele se întoarce mereu la voma sa și scroafa se întoarce la cocina ei,

Și degetul bandajat al prostului care s-a ars se întoarce la foc. [2]

Winston Churchill a transmis un mesaj similar într-un discurs în fața Camerei Comunelor în 1935 cu privire la Frontul Stresa, în care Marea Britanie, Italia și Franța au fost de acord să mențină independența Austriei – însă fără succes. Este considerat un acord important, deși eșuat, care ar fi putut împiedica Al Doilea Război Mondial; remarcile lui Churchill sunt în acord cu ideea lui Kipling despre incapacitatea noastră de a „învăța” lecțiile din experiențele trăite în trecut, așa cum susține Santayana. Ilustrul om de stat remarca:

„Când situația putea fi gestionată cu ușurință, a fost neglijată, iar acum, când este complet scăpată de sub control, găsim prea târziu soluțiile care ar fi putut să o remedieze. Nu este nimic nou în această poveste. Este la fel de veche precum cărțile sibiline. Se încadrează în acea lungă și sumbră succesiune a istoriei neînsușite de indivizi și a imposibilității confirmate de învățare a omenirii. Dorința de predictibilitate, lipsa voinței de a acționa atunci când acțiunea ar fi simplă și eficientă, absența unei gândiri riguroase, amestecul irațional al sfaturilor până la apariția situației de urgență, până când instinctul de conservare nu mai poate opera- aceștia sunt factorii care conduc inevitabil la repetarea interminabilă a istoriei. [3]

E posibil ca Churchill să fi avut o viziune asupra istoriei foarte diferită de Santayana, pentru că Churchill este destul de cinic în ceea ce privește capacitatea noastră de a învăța din istorie. Istoria noastră continuă să se repete, oferind astfel greutate opiniei lui Santayana, conform căreia suntem „condamnați” să repetăm ​​trecutul. Istoria umană se îndreaptă cu siguranță în favoarea previziunilor lui Churchill, deoarece există puține dovezi – chiar și conform standardelor noastre moderne – că am învățat cu adevărat ceva despre periculoasele noastre tendințe spre sălbăticie și infantilizare. Atât Santayana, cât și Churchill, însă, ne lasă un exemplu demn de urmat; primul, prin filozofie, iar al doilea, prin politică și măiestrie în gestionarea treburilor statului. Ar fi înțelept din partea noastră să învățăm de la ei și de la viziunile lor asupra istoriei. Este posibil ca istoria să fie programată să se repete la nesfârșit, dar dacă asta înseamnă că unii dintre noi vor fi încurajați să descopere și să redescopere acești doi gânditori, atunci există speranță și pentru imperfecțiunile noastre.

[1] George Santayana, The Life of Reason, vol. 1, chapter 12, p. 284 (1905)

[2] Rudyard Kipling, „The Gods of the Copybook Headings”, Kipling Society.

[3] Shyan Goh, „The irony about quoting and learning from the past: there is really nothing new under the sun,” The BMJ, November 19, 2016.

Articol original: Do We Learn From History?