P. D. Aligica: Mircea Eliade si Aldous Huxley, analogii

Mircea Eliade si Aldous Huxley, vazuti in paralel, prezinta niste analogii izbitoare. Ambii subscriu si iau ca punct de plecare urmatoarea observatie, aici in formularea lui Huxley:

“Gandirea este ceva pana la urma simplist si grosier. Materia este insa inimaginabil de subtila. Cuvintele sunt limitate si pot fi aranjate doar in anumite forme fixe determinate de conventii -lingvistice, logice si gramaticale. In contrapondere, evenimentele unice in care materia se poate configura si se reconfigureaza continuu in Lume, sunt infinite iar succesiunea lor in timp este indefinita. Ideea ca limbajul purificat al stiintei sau ca limbajul si mai pur si mai bogat al literaturii are putea vreodata sa fie adecvate acestui dat care este lumea si experientei noastre in ea, este prin insasi natura lucrurilor, naiva si vizeaza o imposibilitate.”

Si totusi ii vedem pe amandoi insistand si cu una si cu alta… Ambii -in diferite faze ale vietii- capabili sa mearga mari distante, foarte departe -geografic sau cultural- in cautarea experientei directe in natura lucrurilor. Este destul de evident insa ca nici unul nici celalalt nu au ce le trebuie, sau mai bine zis nu li s-a dat ce se cere ca sa intre in zona experientei in cauza.

Eliade zice ca ar fi cunoscut, prin practica meditativa, ceva apropiat de perceptia respectiva – nu e deloc clar in lumina evolutiei sale ulterioare ca asa stau lucrurile. Huxley, ajutat de halucinogene a cunoscut in mod cert o anumita perceptie; dar natura sa psihedelica si interpretarea ei clinica sunt indubitabile. Ambii insa revin mereu si mereu la limbajul stiintei si literaturii, incercand sa atraga atentia contemporanilor asupra pozitiei fragile in care se afla specia in raport cu fortele adanci ale lumii si istoriei.

De ce notam cele de mai sus? Ca sa amintim mai tinerilor nostri potentiali confrati care este miza la toate povestile acestea de azi cu religia, societatea, civilizatia, statul, politica, propaganda si progresul. Simple corolarii si extensii a ceva mult mai adanc ce pune lumea si istoria in miscare. Daca am pierdut asta din vedere, restul este o nota de subsol, ramasa suspendata in neant, in absenta unui text.

Cei precum Eliade si Huxley cu toate erorile si incapacitatile lor, uneori comice alteori iresponsabile, erau constienti de asta. Ce faceau si ce cautau era avand constiinta adanca a lucrurilor, nu plutind in prezenteism si conjunctural. De asta trebuie sa le studiem vietile si doctrinele: ale lor si celor asemenea lor. Trebuie sa incepem de la un anumit nivel. Care nu va fi gasit nici in mass media, nici pe internet si nici la TV. Altfel ne vom uita mereu la toate povestile astea de jos in sus.

Dar noi -ca sa le intelegem si apoi sa le putem interpreta concetatenilor nostri, ca parte a contributiei noastre in diviziunea sociala a muncii- trebuie sa privim la ele de sus in jos. Nu trebuie sa fim ca ei -Eliade, Huxley etc- in executie. In orientare insa, da: e greu sa fii undeva daca nu recunosti nivelul si problema de la care incepe discutia cu adevarat…