Pandemia demagogică şi isteria naţională

Specialiştii improvizaţi şi atoateştiutorii semidocţi domină, în acest moment de încercare colectivă, spaţiul public autohton. Suveranitatea demagogică din platoturile televiziunilor de ştiri se întâlneşte,armonios, cu delirul din mediul digital. Influencerul şi politicianul îşi unesc energiile spre a indica calea de urmat unei naţiuni ce alunecă, lent, dar fatal, pe panta teribilă a isteriei şi fricii .

Căci autentica pandemie care afectează România este pandemia demagogiei şi a incompetenţei. Nu doar statul este fragil şi indecis, cu a sa reţea clientelară ce parazitează toate nivelele administraţiei, ci şi societatea însăşi este vulnerabilă, incapabilă, parcă, să identifice un numitor comun al calmului şi al decenţei în ceasuri de criză.

Şi nimic nu este mai periculos decât această revărsare de soluţii aberante şi de apeluri ultimative. Dincolo de haosul instituţional pe care il dezvăluie, ca o hârtie de turnesol, neliniştitoare este tentaţia de a renunţa la echilibru în favoarea iritării ce alimentează, paroxistic, anxietatea şi starea de nelinişte. Este ca şi cum, alături de virusul care se propagă, un demon al nebuniei şi al panicii s-ar răspândi, la rândul său, purtat de toţi cei care aspiră să fie îndrumători şi salvatori de ocazie. Senzaţionalismul mediatic este doar o parte a dramei pe care o trăim. Propria noastră înclinaţie spre iresponsabilitate este , de asemenea, răspunzătoare pentru căderea în acest maelstrom al ştirilor false şi al exaltării colective.

Societatea noastră, în mai mai mare măsură decât altele, este obligată să înfrunte nu doar ameninţarea unei epidemii, ci şi proprii săi demoni care o bântuie. Pandemia nu este doar medicală: forţa de iradiere a demagogiei şi iresponsabilităţii nu este cu nimic mai puţin redutabilă. Ţesutul social al României este măcinat de neîncredere, de cleptocraţie, de educaţia precară, de suspiciunea conspiraţionistă hrănită de televiziunile tabloidizate. Solidaritatea elementară pare să fie absentă din acest peisaj populat de agrevitate şi de frica abia mascată. Solidaritatea, ca alternativă la disperare şi atomizare, nu se poate întemeia decât pe creşterea acelor valori ale decenţei,grijii faţă de semenii noştri, politeţii, calmului. Toate acestea sunt complementul, natural, şi organic, al organizării medicale în vederea gestionării crizei de acum.

Tabloul pe care îl contemplăm este acela al impasului nostru, instituţional şi uman. Decenţa, responsabilitatea şi calmul par să fie, acum, ca şi în alte rânduri, dispreţuite. Demagogia şi panica sunt alternativa preferată de mulţi dintre conaţionalii noştri. Solidaritatea lasă loc alarmismului şi isteriei, organizarea calmă şi igiena elementară sunt abandonate în favoarea delirului ce înaintează, ca un val seismic, parcă de neoprit.

Pandemia scoate la suprafaţă un rău românesc cu mult mai profund. După trei decenii de la emanciparea de comunism, reîntemeierea României, ca stat de drept şi comunitate civică, rămâne o promisiune neonorată. Rezistenţa înseamnă, în aceste zile şi săptămâni, efortul, tenace şi discret, de regăsire a decenţei şi calmului, ca temelie a unui viitor care este, încă, posibil de atins.