Pandemia şi starea de alertă: radiografia unui eşec

De aproape patru luni de zile, cetăţenii acestei ţări trăiesc sub imperiul stărilor excepţionale: este cel mai lung interval de restrângere a exerciţiului libertăţilor constituţionale din epoca de după 1944. De aproape patru luni de zile, instrumentele normative au acordat statului şi agenţilor săi puteri extraordinare, spre a combate pandemia. De aproape patru luni de zile, apelul la sacrificii şi la responsabilitatea civică a fost evocat, de cei care ne conduc. De aproape patru luni de zile, regimul de existenţă colectiv a fost supus unor transformări dramatice. De aproape patru luni de zile, frica a reprezentat, de cele mai multe ori , singurul element pe care s-a întemeiat comunicarea oficială. De aproape patru luni de zile, evocarea speranţei în reclădirea normalităţii a fost evacuată din discursul public, unul saturat de pasiunea necrofilă pentru evocarea macabră a morţii şi tragediei umane.

După două luni de la proclamarea ei, starea de alertă apare ca imaginea unui alt eşec al statului nostru. Acelaşi stat, care a impus suspendarea întregii activităţi, s-a dovedit a fi incapabil să administreze, inteligent şi creativ, tranziţia. După două luni de la proclamarea ei, starea de alertă este radiografia impotenţei unui stat care nu are capacitatea elementară de a izola şi carantina focarele de infecţie: o stare de stranie paralizie pare să se fi instalat, ca şi cum singura alternativă este revenirea la rigorile inacceptabile ale stării de urgenţă.

Iar acest eşec care se cuantifică în cifrele traducând contaminările din spitalele şi din căminele de bătrâni nu este un accident de parcurs, ci efectul firesc al unor practice de decenii. Absenţa administraţiei credibile şi flexibile este consecinţa nereformării unui stat preocupat doar de parazitare şi de spoliere. În atâtea dintre judeţele României, atribuirea clientelară de privilegii şi de funcţii este acceptată ca parte a normalităţii cotidiene. De la fesenism , România de astăzi a moştenit elitele prădătoare şi reflexele lor de cupiditate. Starea teribilă a spitatelor din România este oglinda în care ne putem, contempla ca naţiune, la treizeci de ani de la anul 1990.

Starea de alertă, asemeni celei de urgenţă, nu poate ascunde şi nu poate masca. Starea de alertă poate fi , cel mult, un alibi destinat să evoce intenţia de a interveni şi de a ocroti. Însă nimic din ceea ce autorităţile ar putea realiza nu se întâmplă în aceste zile. De la indiguirea focarelor la igienizarea spaţiilor sanitare şi şcolare, măsurile elementare sunt absente: statul pare să-şi fi abandonat misiunile care îi revin, în mod natural.

Nefardată şi neretuşată, imaginea statului român este aceea a unui stat eşuat. Luciditatea ne impune, ca naţiune, datoria de a reacţiona, căutând drumul care să ne ofere posibilitatea unui viitor. Libertatea, domnia legii şi demnitatea umană sunt cărămizile pe care un alt stat se poate ridica, spre a ne dărui, la rândul său, orizontul speranţei.