Pandemia şi suprimarea libertăţilor sau despre schimbările ce pot deveni ireversibile

După un an,bilanţul pandemiei din punct de vedere politic este unul cât se poate de clar şi de neliniştitor: naţiunile democratice traversează cel mai lung interval de suspendare/ suprimare al libertăţilor. Siguranţa sanitară a constituit fundamentul pe care s-au ridicat stările excepţionale. Protejarea dreptului la viaţă a constituit alibiul pentru lichidarea, treptată, a autonomiei individuale.

Ca niciodată în timp de pace, stările excepţionale şi măsurile adoptate de state au erodat edificiul libertăţilor. Amploarea lor a întrecut, prin severitate şi rază de acţiune globală, tipul de reacţie provocat de ameninţarea teroristă. Prudenţa, atât de necesară spre a permite salvarea de vieţi, a fost înlocuită de mesianism şi voluntarism statal. În numele ştiinţei, creditată cu capacitatea de a fi mântuitoarea umanităţii, politicienii au invadat spaţii care le fuseseră inaccesibile până atunci. Domeniul vieţii private a fost confiscate de state, iar această intruziune pare să fie una cu consecinţe ireversibile.

Căci există o diferenţa fundamentală între o politică a prudenţei şi o politică a arbitrariului întemeiată pe frică. Prima face apel, în numele binelui comun şi apelând la ştiinţă,la capacitatea indivizilor şi a comunităţilor de a opri, cu inteligenţă şi fermitate, o ameninţare globală. Cea de–a doua paralizează oamenii şi induce în minţile acestora credinţa că doar supunerea oarbă la deciziile Statului este calea de ieşire din capcana mortală în care se află.

Alegerea statelor a fost, invariabil, în favoarea fricii hipertrofiate mediatic şi în favoarea controlului poliţienesc ce sugrumă libertatea individuală. Responsabilitatea individuală a fost delegată, în climatul de frică şi de isterie, statelor. Statele au descoperit, în anul care a trecut, puterea de a dispune, arbitrar, de destinele cetăţenilor lor. Iar această nouă politică a însemnat, de cele mai multe ori, starea excepţională şi eliminarea oricărei posibilităţi de control exercitată asupra puterii înseşi. Echilibrul între puteri a fost abandonat , spre a a conferi executivelor prerogative fără precedent ca întindere şi efect juridic.

Alianţa dintre voluntarismul statal, complicitatea mediatică şi isteria colectivă este fundalul pe care se proiectează evenimentele anului pandemiei. Moderaţia, prudenţa, îndoiala carteziană sunt stigmatizate de cei care au îmbrăţişat cu entuziasm această religie a înfricoşării ubicue. Dubiul, acea calitate intelectuală unica care a marcat naşterea ştiinţei occidentale moderne, este privit, astăzi, ca o trădare a semenilor tăi. Gândirea unică se serveşte de pandemie spre a–şi impune patul ei procustian.

Ingineria socială a infricoşării are ca scop eradicarea instinctului firescului şi al libertăţii. Atomizarea este consecinţa naturală a politicilor administrative ce tind la izolare pe termen mediu şi lung. Atomizarea înseamnă substituirea spaţiului de socializare organic cu un mediu online prin excelenţă artificial şi alienant. Atomizarea înseamnă replierea spre însingurare şi abandonarea acelei bucurii simple care face din oameni fiinţe capabile să construiască împreună, dincolo de tensiuni şi de rivalităţi.

Prudenţa, iar nu isteria, luciditatea, iar nu spaima paralizantă: iată valorile pe care trebuie să le evocăm, în aceste momente, în clipele în care suntem asaltaţi de stat şi de frică. Calmul nu poate veni decât din asumarea libertăţii care ne defineşte ca indivizi şi cetăţeni. La baza oricărei puteri trebuie să se afle respectul pentru libertăţi. Echilibrul matur intre siguranţă şi libertate este diferit de eliminarea, treptată, a drepturilor de care dispunem, în mod natural.

Pandemia riscă să deschidă porţile unui viitor distopic. Iar în acest viitor statele vor fi devenit omnipotente şi neîndurătoare, la fel ca pompierii- incendiatori din istoria lui Ray Bradbury. Frica de moarte, crescută ca un val seismic, va fi amuţit glasul libertăţii, poate pentru totdeauna.