Părintele Episcop Ignatie al Huşilor – Minţile ”drill lockdown” din epoca de aur a despotismului sanitar

Ne aflăm încă în recluziunea impusă de un agent patogen nanometric. Efectele directe ale prezenţei şi manifestării acestui virus le simţim din plin. Probabil că peste ceva vreme, după anularea restricţiilor legale, totul va fi ca înainte. Ceea ce s-a schimbat însă fundamental este ceva legat de mintea noastră. Se pare că unii întrupează din plin acel drill lockdown din lumea anglofonă pe vreme de pandemie. Adică, toate căile de acces ale unei clădiri sunt închise, încât nimeni nu mai poate pătrunde din afară înăuntru şi nici ieşi dinăuntru afară. Transpunând pe plan uman, mintea drill lockdown este o minte care nu se mai sfătuieşte cu nimeni, nu are nevoie să fie validată de nimic şi de nimeni din exterior, se crede, în ignoranţa ei, autosuficientă şi îşi bagă nasul, prin păreri şi recomandări, unde nu-i fierbe oala, ca să mă exprim mai pe româneşte. Cu alte cuvinte, este o minte inflexibilă.

Această impresie mi-au dat-o „recomandările privind activitatea de cult”, mai ales „precauţiunile speciale” ale Institului Naţional de Sănătate publică, care, probabil, vor intra în vigoare după 15 mai.

Nu cred că este foarte greşit dacă spun că prin aceste „recomandări” se ţine isonul seculariştilor, care vor să reconfigureze tradiţia liturgică a Bisericii, chiar dacă mulţi dintre ei nu au niciun contact direct cu modul concret de trăire a credinţei, fiind profund infectaţi de virusul „evlaviei profilactice” a cărei replicare virală se vede în haterismul lor neadormit şi diabolic, lansat de pe poziţiile unei mentalităţi neomarxiste.

Până în prezent nu am întâlnit niciun apostol al progresismului ateu care să(-mi) mărturisească că are un ritm al împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos, iar acum, în vreme de pandemie, nu poate dormi de grija că este privat de accesul la această bucurie spirituală, din cauza unei iminente şi ineluctabile contaminări cu Covid-19.

De aceea, sfatul meu este următorul: dragi secularişti intoleranţi şi alergici la credinţă, dacă nu vă priveşte, în mod direct, maniera în care ne trăim viaţa spirituală şi liturgică, adică nu sunteţi parte integrantă a ei, nu duceţi grija noastră că ne descurcăm cât se poate de bine şi fără minţile dumneavoastră luminate de neonul Iluminismului şi al ateismului feroce de factură neocomunistă.

Pentru minţile drill lockdown linguriţa este aprioric virusoforă, deşi nimeni nu a putut demonstra, obiectiv vorbind, cel puţin până acum, cu argumente ştiinţifice, – oricum este la modă să ne închinăm zeiţei „Ştiinţa” – , că acest obiect de cult este un pericol epidemiologic de neînvins. Nu idolatrizăm linguriţa, dar nici nu este nevoie să ni se spună care ar trebui sau nu să fie rolul ei în cultul Bisericii. Sau că oricând poate fi extirpată din Liturghie, doar pentru că unora li se năzăreşte că ar fi agent patogen al virusului buclucaş. A ni se sugera introducerea linguriţelor de unică folosinţă şi perfect aseptizate în modul de împărtăşire al credincioşilor, îmi pare că este ca şi cum i-aş recomanda stomatologului să îmi extragă măseaua cu un patent de scos cuie,  care mai întîi a fost îmbălsămat în substanţe virucide.

Pentru minţile drill lockdown Biserica trebuie să se zbată, să clameze şi să apere dreptul fundamental statuat de Constituţie cu privire la libertate religioasă a cetăţenilor. Bisericii i se cere obsesiv să fie responsabilă, de parcă pe vremea stării de urgenţă ar fi fost cea care a sfidat toate regulile impuse, când, de fapt, ştim cu toţii cât de sârguincios a respectat toate recomandările, fără să epateze în vreun fel.

Reticenţa autorităţilor în a deschide bisericile, după expirarea stării de urgenţă, îmi aminteşte de un text al lui Franz Kafka, care se potriveşte de minune contextului nostru: „Nimeni altcineva în afară de tine nu avea voie să intre pe aici, căci această intrare era hotărâtă numai pentru tine. Mă duc acum să o închid” (Metamorfoza. Integrala prozei antume, traducere de Mircea Ivănescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Cristina Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2019, p. 185). Unii au devenit portarii bisericilor, impunând condiţii în total constrast cu practica liturgică a credincioşilor.

Atunci când sunt impuse doar responsabilităţi şi obligaţii fără respectarea drepturilor fundamentale ale demnităţii umane, plonjăm cu graţie în dictatură. Este cam ceea ce trăim în aceste vremuri. Instalarea unui despotism sanitar, care se traduce printr-o imixtiune hilară şi ineptă în ceea ce priveşte practica liturgică a Bisericii. Este ca şi cum eu ca episcop, care nu deţin competenţe ştiinţifice medicale, am pretenţia ca epidemiologii, pe vreme de molimă, să ţină cont de recomandările mele în materie de variabilitate genetică a virusului nanometric Covid-19.

Pentru minţile drill lockdown laicitatea, ca expresie a neutralităţii statului faţă de religie, trebuie înţeleasă şi ca expresie a unei „societăţi neutre religios” (Pierre Manent, Musulmanii, obstacolul inedit. Situaţia Franţei, cu o prefaţă a autorului pentru ediţia în limba română, traducere şi note de Cristian Preda, Iaşi, Editura Adenium, 2016, p. 32), ceea ce este un abuz. Adică, iniţierea unui proces de neutralizare, din punct de vedere religios, a societăţii prin imixtiunea în viaţa internă a Bisericii. Mai concret, o imixtiune în viaţa spirituală şi liturgică a credincioşilor. De aceea, consider că autorităţile statului, inclusiv seculariştii intoleranţi, care tot vântură în spaţiul public versetul biblic: „Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Marcu 12, 17), ne-ar face un imens bine dacă ne-ar da ceea ce este a lui Dumnezeu, acum în vreme de pandemie, adică deschiderea bisericilor, în condiţiile de slujire specifice tradiţiei liturgice a Bisericii Ortodoxe. Asta pentru că şi noi, slujitori şi credincioşi, am dat „Cezarului cele care sunt ale Cezarului”, adică solidaritate prin fapte concrete: donaţii de aparatură medicală, donaţii financiare (unii episcopi sau preoţi şi-au donat salariile lor pentru această cauză), donaţii de alimente pentru cei vulnerabili în faţa acestui virus şi spaţii de cazare pentru cei aflaţi în carantină. Toate acestea le-am făcut nu din dorinţa de a demonstra cât de utilă este Biserica, ci cât de sensibilă este la nevoile semenilor noştri.

Prin urmare, bisericile sunt ale credinţei, nu ale statului, care să dispună de ele şi să impună practici liturgice străine de spiritul ei.

Pentru minţile drill lockdown vârful pandemiei este iminent, dar încă nu se lasă venit şi trebuie corelat, în taină, cu viaţa spirituală a Bisericii. Fără a crede în teoriile conspiraţiei, aproape toate pronosticurile legate de vârful pandemiei au fost profetizate (doar) în legătură cu viaţa spirituală a Bisericii. Este redundant să spun că toate profeţiile s-au dovedit, cel puţin până în momentul de faţă, a fi false. Prima dintre ele ne-a spus (rostită oficial pe 8 martie 2020), cu surle şi trâmbiţe, că vârful pandemiei va fi atins, nici mai devreme, nici mai târziu, fix de sărbătoarea Paştilor. Nu a fost să fie. Cu toate acestea, am sărbătorit Paştile în formă incompletă, adică fără credincioşi. A doua profeţie prevedea (rostită oficial pe 13 aprilie 2020) că ţepuşa pandemiei va străpunge devastator sănătatea României la câteva zile după sărbătoarea Paştilor (22-26 aprilie), adică în Săptămâna Luminată şi de Paştile Blajinilor, când ortodocşii ies la cimitire, ca să se roage şi să cinstească memoria celor dragi plecaţi în lumea veşniciei. Profeţia nu s-a împlinit. Cu toate acestea, cei dragi ai noştri au fost privaţi de a li se cânta, cu o lumânare aprinsă, deasupra mormintelor „Hristos a înviat”, pentru că „o persoană moartă nu dispare din comunitate, ci devine o parte a ei permanentă, deşi invizibilă” (Roger Scruton, Cultura modernă pe înţelesul oamenilor inteligenţi, traducere din limba engleză şi note de Dragoş Dodu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2017, p. 21).

Pentru minţile drill lockdown Biserica este formată doar din bătrâni, care, ni se tot predică obsesiv aceste lucru, sunt mult mai vulnerabili în faţa acestui virus. Aşa se explică reticenţa autorităţilor de stat faţă de deschiderea bisericilor. De parcă, trăirea credinţei este apanajul exclusiv al bătrânilor; de parcă, Dumnezeu a aşezat frumuseţea credinţei doar în sufletele lor; de parcă, tinereţea este incompatibilă cu viaţa spirituală; de parcă, tinerii nu mai au loc în biserică din cauza bătrânilor, care sunt prea mulţi.

De fapt, în subsidiar, ni se transmite că în curând nu vom mai avea creştini, de vreme ce bisericile sunt ocupate integral şi exclusiv numai de bătrâni.

Câtă manipulare şi lipsă de respect, mai ales, faţă de bunicii noştri şi implicit faţă de Biserică. Această polarizare, indusă subliminal, îmi miroase a comunism, al cărui ADN era lupta de clasă. În cazul de faţă, între bătrâni şi tineri. Ambele segmente de vârstă trebuie puse în relaţie antagonică.

Orice curios, dacă intră într-o biserică citadină sau rurală, va constata cu suficientă lejeritate că sunt credincioşi de toate vârstele, de la copii şi tineri până la bătrâni. Aşa că nu mai vindeţi, rogu-vă, flori florarului, pentru că ne cunoaştem grădina Bisericii şi ştim ce categorii de vârstă avem. Inclusiv preponderenţa lor.

În loc de epilog: „Mircea Ciobanu: Sire, cum se vede, lumea acum, de la Versoix? Regele Mihai: Multă intoleranţă şi credinţă peste tot şubredă. Moralitatea e şi ea în declin. Oamenii parcă nu mai vor să lupte pentru adevăr, ceilalţi sunt lasă-mă să te las, şi când e unul care iese puţin din comun şi începe să spună că e nevoie de adevăr, că nu e bine, că libertatea e rău înţeleasă, îl numesc în fel şi chip şi-i dau la cap. Pe scurt, se întâmplă ceva rău. Nici sfârşit complet, nici început, ceva între. Iar civilizaţia noastră nu prea ştie încotro merge”.