Părintele Episcop Ignatie al Huşilor. Virusul Covid-19 este (întotdeauna) pitit după colţul tuturor bisericilor

Mai sunt câteva zile până la sărbătoarea celei care de atâtea veacuri a fost şi este ocrotitoarea spirituală a Moldovei creştine. Ne-am trezit dintr-o dată, chiar peste noapte, în faţa unui potenţial vârtej apocaliptic, anunţat cu militărească şi iluministă fermitate, că pelerinajul la moaştele Sfintei Parascheva este cureaua de transmisie specială şi favorită, în aceste zile, a virusului, care ne tulbură şi ne dezbină atât de mult. Că virusul stă mai abitir după colţul tuturor bisericilor, aşteptând liniştit, satisfăcut, încrezător şi dornic să-i înşface doar pe cei care sunt creştini ortodocşi şi fără buletin de Iaşi. Că identitatea unui om – cea din buletin, care acum se năpusteşte asupra sufletului din tine –  poate deveni subiect de suspiciune, asuprire şi gâlceavă, exact ca în vremea totalitarismului ateu-comunist. Că restricţiile trebuie înăsprite, cu vădită consecvenţă, doar de sărbătorile creştine, ca nu cumva virusul, care are o preferinţă obsesivă şi compulsivă pentru mediul religios, să se multiplice vertiginos. Că oamenilor credincioşi nu trebuie să li se dea şansa, în timpul pelerinajelor, de a respecta, cu conştiinciozitate, recomandările sanitare absolut legitime, pentru că sunt consideraţi aprioric ca având, în mod natural, înclinaţia de a călca legea, adică, mai pe şleau, ca fiind potenţiali infractori. Că apostolii ateismului neomarxist şi fără vibraţii metafizice ar şti mai bine decât oamenii Bisericii, creştini şi slujitori, că sănătatea este un mare dar de la Dumnezeu şi că a-ţi iubi aproapele înseamnă şi a-l proteja de orice pericol care îi poate zdruncina sau fărâmiţa acest dar. Că unele autorităţi ale statului s-au metamorfozat în iacobini – cei care în perioada Revoluţiei franceze manifestau o ostilitate ideologică faţă de religie –, iar cei responsabili de ordinea publică s-au deghizat în miliţieni. Că pentru „Statul unic” „fericirea şi libertatea sunt incompatibile” (George Orwell, Despre libertate, p. 136). Că la vot capacitatea de propagare a virusului este inactivă sau se suspendă din oficiu prin „ordonanţă de urgenţă”, pe când de sărbătoarea Sfintei Parascheva covid-ul va deveni hiperactiv, căutându-şi habitatul în ortodocşi şi în cei din afara Iaşului. Că unii din cei îndrituiţi să gestioneze, lucid şi realist, această criză sanitară au devenit sacerdoţii virusului, abordând problematica răspândirii acestuia doar în cheie religioasă. Că Sfânta Parascheva nu mai poate fi cinstită cuviincios, în rânduială şi reculegere, cu respectarea normelor sanitare, pe vreme de pandemie, ci doar flancată ostentativ şi păzită scrutător de forţele de ordine, ca nu cumva vreun neieşean să transforme curtea Catedralei Mitropolitane în epicentrul infectării cu Covid-19.

Atunci când autorităţile statului român se dovedesc a fi neputincioase în a gestiona, coerent şi lucid, situaţii imprevizibile şi periculoase, cum sunt vremurile de molimă, pe care le trăim, împing pendulul tragediei (potenţială sau actuală) înspre zona spaţiului religios, cu nădejdea fictivă că amână sau evită vârtejul apocaliptic epidemiologic, vânzându-ne iluzia că pot să ne scape de agentul patogen infinitezimal. De aceea, încă de la instaurarea molimei în România, am fost purtaţi ca într-un carusel ameţitor şi ameninţător. Când stare de urgenţă, când stare de alertă, când posibilă relaxare, când restricţii. Odată epuizat ciclul, trebuia reluat obsesiv şi de la coadă la cap totul.

Să fiţi siguri că nu ei ne scapă de infecţia nefastă cu Covid-19. Nu limitările radicale ale drepturilor fundamentale şi garantate de Constituţie, inclusiv dreptul la libertatea religioasă, ci medicii, asistenţii medicali, care sunt îngerii sănătăţii noastre, responsabilitatea noastră de a respecta cu stricteţe recomandările sanitare şi credinţa în Dumnezeu, care este cel mai minunat antidot la tristeţe şi deznădejde, constituie cea mai bună formă de împiedicare a răspândirii virusului.

Este trist că Biserica, care s-a comportat exemplar şi se va comporta şi pe mai departe responsabil, a trebuit să sufere cel mai mult, alături de cultură, sport şi educaţie, în aceste câteva luni de la instaurarea molimei în ţară. A fost umilită şi discriminată, ca să mă exprim în duhul veacului acesta.

Şi pentru ca malaxorul neruşinării să se învârtă perfect şi etern, haterii şi trollii de serviciu, din mediul online, nu au niciun fel de afinitate sufletească în a vedea susţinerea concretă – nu doar postări obsesive pe reţelele de socializare –  a spitalelor, a oamenilor singuri şi nevoiaşi, prin donaţii financiare substanţiale, donaţii de aparatură medicală, prin donaţii de alimente şi îmbrăcăminte.

Biserica nu a fost şi nici nu este prigonită, ci, pur şi simplu, permanent forţată de contextul unor restricţii ofensatoare să-şi apere tot timpul legitimitatea prezenţei sale în sfera publică şi dreptul la trăirea actului credinţei, fapt care este echivalent cu tentativa de a-i pune pe cap o pernă, ca să nu mai respire deloc. Asta mi se pare mai grav decât orice tentativă de anihilare directă şi agresivă.

Va veni, negreşit, vremea când oficialii actuali ai Statului român vor pricepe, bine şi apăsat, ceea ce a spus unul din stirpea lor politică europeană, francezul Frédéric Bastiat, că „statul n-ar trebui să fie altceva decât forţa comună instituită, nu pentru a fi între toţi cetăţenii un instrument de opresiune şi de spoliere reciprocă, ci, dimpotrivă, pentru a garanta fiecăruia ce este al său şi a face să domnească justiţia şi securitatea” (Frédéric Bastiat, Statul. Ce se vede şi ce nu se vede şi alte eseuri, p. 28). Iar cetăţenii patriei noastre vor ajunge să-şi pună frecvent întrebarea: „Omul de pe stradă va simţi vreodată că libertatea spiritului este la fel de importantă şi are la fel de multă nevoie să fie apărată ca şi pâinea cea de toate zilele?” (George Orwell, Despre libertate, p. 157-158).

Drept concluzie: să nu îşi închipuie apostolii lockdown-ului că o vor putea carantina vreodată pe Sfânta Parascheva. Ea este ferecată în biserica sufletului fiecărui moldovean, al fiecărui român, care a adăstat, smerit şi liniştit, la racla moaştelor ei, primind ajutor, binecuvântare, imbold spre bunătate şi dragoste, şi mireasmă de sfinţenie.