Pe marginea unei provocări formulate de domnul Teodor Baconschi. Este teoria critică calea României către tradiția occidentală?

Într-o postare recentă pe contul său de Facebook, domnul Teodor Baconschi prezintă într-o manieră sintetică și elegantă, așa cum ne-a obișnuit deja, argumentul – sau, mai bine zis, reproșul – pe care tinerii intelectuali de stânga, școliți după ’89 în universitățile occidentale, îl aduc dreptei intelectuale românești. Educați în spiritul teoriei critice și a variilor paradigme din gândirea postmodernă, scrie domnul Baconschi, tinerii intelectuali de stânga reproșează dreptei post-decembriste, printre altele, că a monopolizat programa universitară și a făcut impermeabil spațiul academic românesc la „difuzarea teoriei critice” și, astfel, a „tabuizat deconstrucția imperialismului, capitalismului și colonialismului euro-american.” La finalul postării, domnul Baconschi califică această situație drept „limita tragică a generației mele” și se întreabă retoric „câți dintre intelectualii de dreapta au luat în seamă reproșurile stângii intelectuale, cu onestitate și fără graba de a eticheta.”

În spiritul dialogului la care textul domnului Baconschi invită, aș vrea să formulez un răspuns la critica tinerilor intelectuali de stânga – în definitiv, colegii noștri de generație – și, de asemenea, să demonstrez că acea mea culpa implicită în textul domnului Baconschi este nejustificată, la fel cum este nejustificată și presupoziția, tot implicită, potrivit căreia dreapta intelectuală respinge cu prea mare ușurință autorii asociați teoriei critice.

De la bun început, vreau să îndepărtez orice ambiguitate și posibilă interpretare malițioasă a răspunsului meu și să precizez că, din punctul meu de vedere, textul domnului Baconschi este meritoriu și potrivit în contextul actual, deoarece identifică un punct nodal în tensiunea dintre dreapta și stânga intelectuală și, în același timp, deschide calea unei dezbateri care mai devreme sau mai târziu trebuie să aibă loc și în spațiul românesc. Faptul că domnul Baconschi a stabilit, într-o manieră clară, termenii dezbaterii și a imprimat acesteia un aer civilizat și respectuos, este demn de toată aprecierea. Prin urmare, menționez că sunt de acord cu forma și atitudinea care transpar din textul domnului Baconschi, dar sunt în dezacord cu conținutul său.

Există o variantă facilă și parcimonioasă de a răspunde argumentului invocat de domnul Baconschi. (Cu toate că textul domniei sale este clar, există o ambiguitate structurală textelor care prezintă discursiv o poziție, fie ea teoretică sau ideologică, deoarece este neclar unde se trage linia între descrierea sau redarea poziției în cauză și comentariile celui care face prezentarea; de această ambiguitate structurală suferă și textul domnului Baconschi. De pildă, este neclar dacă fraza „pe de altă parte, elita de dreapta a obturat una dintre căile sincronizării noastre culturale cu Occidentul, aruncând superficial în derizoriu și marginalitate pe toți gânditorii politici ai Teoriei critice” redă poziția tinerilor intelectuali de stânga sau poziția domnului Baconschi).

Asadar, revenind: Există o variantă facilă și parcimonioasă de a răspunde argumentului invocat de domnul Baconschi. Acea variantă simplă de care pomeneam, prin care discuția s-ar încheia relativ rapid, este aceea de (1) a întreba la ce situație din universitățile românești în care intelectualii de dreapta ar fi împiedicat predarea sau răspândirea teoriei critice se referă domnia sa? Și (2) de a trimite câteva link-uri la unele materiale pe care redacția Marginalia le-a tradus în ultima jumătate de an și care ilustrează consecințele practice, acționale, ale teoriei critice. De pildă, aș putea să invoc textul Profesor din Statele Unite: Algebra și geometria perpetuează privilegiile albilor sau Anularea lui Beethoven, cea mai recentă lovitură a mișcării woke pentru lumea muzicii clasice sau Cursuri speciale pentru albi despre „interiorizarea superiorității rasiale”.

Întrebarea care s-ar pune atunci cuiva care ar susține în România poziția articulată în textul domnului Baconschi ar fi dacă este nemulțumit de faptul că evenimente de soiul acesta nu au loc și în România și dacă consideră în continuare, în aceste condiții, impermeabilitatea spațiului academic și intelectual românesc la teoria critică drept o „limita tragică a generației mele”.

Aici, cineva care ar susține în Romania poziția prezentată de domnul Baconschi, ar putea să-mi reproșeze că procedez deductiv și, prin urmare, comit păcatul determinismului social, același de care se face vinovat, bunăoară, orice marxist.

Aș răspunde astfel: nu susțin că există o relație necesară între dezvoltarea și aprofundarea teoriei critice într-un spațiu intelectual și o serie de evenimente factuale; cu alte cuvinte, nu susțin că teoria critică determină cu necesitate aberații epistemice, confuzie normativă, revolte sociale și legi rasiste. Susțin numai că, odată instalată în spațiul academic și intelectual, teoria critică aduce cu sine o anumită structură ideatică – descriptivă și normativă – care potențează aberații precum cele citate mai sus, acutizează cliavejele sociale, le radicalizează și, în momentul potrivit, oferă justificarea morală pentru insurecția operată de anumite grupuri, uneori organizate, alteori constituite ad hoc.

Acest răspuns s-ar putea transforma, la rigoare, într-un proiect de cercetare; ipoteza este deja formulată, mai rămâne de stabilit designul cercetării și de ales metoda. Ba mai mult, pentru a-mi susține punctul de vedere, m-aș putea folosi de autoritatea științifică a unei persoane ca profesorul Sergiu Klainerman, care într-un interviu pentru Marginalia afirma că „teoria critică neo-marxistă este un atac împotriva pilonilor civilizației noastre”.

Să nu ne grabim și să le luăm totuși pe rând. Nu aș vrea să se înțeleagă că am acceptat deja presupozițiile textului domnului Baconschi. Mai întâi, să încercăm să relevăm structura implicită a argumentelui domniei sale (sau a tinerilor intelectuali de stânga; din nou, nu este foarte clar cui aparține argumentul); este presupus, în textul domnului Baconschi, fie o anumită identitate între spațiul intelectual și spațiul academic românesc, o anumită suprapunere perfectă, fie o relație de cauzalitate. În această a doua interpretare, ce se întâmplă în spațiul intelectual românesc – de pildă, felul în care arată o linie editorială a unei reviste oarecare – determină programa universitară (de la care facultate și de la care curs rămâne de văzut). Sau, invers, felul în care arată curricula universitară determină linia editorială a unei reviste oarecare. Prin urmare, funcția și persoana profesorului este absorbită de funcția și persoana publicistului – sau invers – și, astfel, între un curs universitar și numărul unei reviste de cultură nu există nicio diferență.

Această presupoziție, în ambele interpretări, este problematică. Universitatea și revistele de cultură îndeplinesc funcții sociale diferite, iar profesorul și publicistul au roluri diferite în divizunea intelectuală a muncii. Apariția intelectualului public este un fenomen modern, făcut posibil de conjuncția dintre concepția iluministă cu privire la rolul rațiunii în procesul de auto-guvernare și revoluția industrială, care a generat un surplus de bogăție ce a permis unei anumite categorii sociale să se îndeletnicească cu critica socială și culturală. Nu voi insista mai mult asupra diferențelor dintre universitate și publicistică; există o literatură extinsă pe această temă. Am ținut să fac această distincție – importantă pentru natura argumentului – deoarece acuzația că dreapta intelectuală a blocat diseminarea teoriei critice în universitățile românești este vagă. Cine este această dreaptă intelectuală la care face referire argumentul? Este vorba de publiciștii de dreapta? Sau de profesorii universitari de dreapta? Și cum a fost blocată teoria critică în a) spațiul intelectual românesc și în b) spațiul academic românesc? În care universități și la ce programe de studiu s-a întâmplat asta și prin ce proceduri?

Înainte de a oferi un răspuns pe baze empirice la acuzația că dreapta intelectuală a „blocat în «orbis academicus» autohton difuzarea rapidă a Teoriei critice, deci a tabuizat deconstrucția imperialismului, capitalismului și colonialismului euro-american”, trebuie deci să clarificăm termenii și problema în discuție.

A existat vreo lege națională care a împiedicat sau cenzurat teoria critică din spațiul public românesc? A existat vreun regulament intern al vreunei universități românești care a împiedicat cadrele didactice să predea teoria critică?

După știința mea, nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Atunci care este problema? Vrea oare textul domnului Baconschi să sugereze că o anumită asimetrie cantitativă între profesorii de dreapta și cei de stânga a generat această stare de fapt? Poate că da, însă trebuie demonstrat. Mai mult, chiar și dacă am demonstra empiric această asimetrie, este ea altceva decât o stare de fapt temporară, o anumită așezare a raporturilor doctrinare și ideologice într-un anumit interval de timp? A forțat sau nu această asimetrie (presupusă pentru moment, dar nedemonstrată de studii empirice) mecanismele interne ale universităților românești să respingă prin procedură instituțională teoria critică în programele universitare? S-au constituit profesorii de dreapta din universitățile românești într-un grup de interese care a susținut acest monopol ideologic printr-o procedură de take over a pozițiilor de conducere din universitățile românești?

Aceleași întrebări pot fi formulate și pentru spațiul intelectual românesc. Fără o clarificare conceptuală a problemei și un răspuns susținut de date empirice, argumentul invocat în textul domnului Baconschi nu poate fi calificat altfel decât ca o speculație și o generalizare pripită, la baza căreia stă confuzia dintre spațiul academic și cel publicistic.

Să ne întoarcem acum la teoria critică. Cu toate că această cale indicată în paragrafele de mai sus este accesibilă, nu este și cea mai profundă – chiar dacă este convingătoare. Orice persoană educată realizează că o teorie socială care (a) identifică regimul politic liberal și economia de piață cu opresiunea și injustiția socială și (b) împarte oamenii în categorii rasiale și sexuale pe care a priori le consideră antagonice, care (c) susține că persoanele private sunt posesoarele unei culpe colective, determinată de apartenența prin naștere la un grup social – de pildă, faptul că ești bărbat, că ești heterosexual și ai culoarea pielii mai deschisă –, că (d) toleranța liberală, adică faptul de a-l accepta pe celălalt cu calitățile și defectele lui, dar și cu preferințele și particularitățile sale, în timp ce îți păstrezi rezerve față de stilul său de viață și de valorile sale, este represivă și, astfel, trebuie înlocuită cu o toleranță eliberatoare, adică cu cenzura și reprimarea tuturor punctelor de vedere care sunt diferite de acela potrivit căruia nu există nicio limită morală și ontologică – ei bine, orice persoană educată care înțelege ce înseamnă punctele (a)-(d) poate sesiza nu doar potențialul revoluționar al unei astfel de teorii, dar chiar imboldul radical de a distruge ordinea morală și socială care ne permite tuturor să coexistăm.[1]

Teoria socială care susține punctele enunțate mai devreme se numește teoria critică. Și la ea se referă domnul Baconschi când deplânge faptul că dreapta intelectuală „a frânat occidentalizarea pe care a predicat-o consecvent” prin aceea că nu a făcut loc în spațiul academic ideilor enunțate mai sus și autorilor care le-au articulat.

Ajunși în acest punct, întrebarea este acum următoarea: ce valoare analitică are o astfel de teorie? Care sunt instrumentele conceptuale pe care ni le pune la dispoziție și ce aspecte ale realității sociale, politice și economice ni se relevează odată ce ne-am angajat intelectual cu teoria critică? Este, cu alte cuvinte, teoria critică o teorie în sens științific sau o ideologie?

Am schițat mai sus, în liniile ei generale, teoria critică; ea poate fi dezvoltată și pot fi adăugate detalii particulare pe scheletul general pe care l-am prezentat. Întrebarea fundamentală, din acest punct de vedere, vizează natura, adică statutul ontologic și epistemic, al acestei entități ideatice numite „teorie critică”. Dacă ea este o teorie în sens științific, atunci trebuie să se supună rigorilor minime ale științelor sociale și trebuie să ne ofere un răspuns adecvat la întrebările de mai devreme. Dacă este o ideologie, atunci situația stă altfel, pentru că scopul oricărei ideologii nu este acela de a explica realitatea și de a înțelege natura lucrurilor, ci de a transforma însăși realitatea și natura lucrurilor. Odată ce și-au însușit modul totalizator de a vedea realitatea, specific ideologiei, oamenii devin agenții transformării, executanții unui plan ideatic și utopic care, în final, conduce la subminarea societății.

Dacă teoria critică este o teorie de știință socială, atunci trebuie să ne ofere posibilitatea să îi aplicăm testele si standardele științelor sociale. De exemplu, nu putem accepta că grupurile sociale sunt a priori, prin simplă postulare, într-un conflict istoric unele cu celelalte, în absența unei modalități de a verifica empiric această afirmație. Mai mult, nu putem accepta dogmatic că rasa și preferința sexuală compun în întregime identitatea persoanei și determină cauzal gândirea acesteia.

Or, acest tip de principii care alcătuiesc corpusul teoriei critice sunt acceptate de aderenții săi prin credință, nu prin investigație rațională și empirică. Sunt afirmate axiomatic, nu demonstrate (altfel decât circular). Spiritul dogmatic, iar nu – paradoxal! – abordarea critică, caracterizează teoria critică. Și, în final, neputându-ne oferi evidențele metodologice si empirice necesare și evitând procedurile științifice standard, ea declară că este altceva decât o teorie științifică. Este… teorie critică. Și astfel, prin definiție, chestiunea e încheiată. Fără un statut epistemologic care să îi confere caracterul de știință socială, teoria critică este altceva decât o teorie științifică. Iar acel altceva necesită precizări suplimentare.

Și dacă este altceva decât o teorie științifică, care este valoarea și utilitatea ei în universitate? Nu spun că nu are. Dar ea nu trebuie presupusă prin definiție. Se adună prea multe presupoziții și prea puține demonstrații și explicații în jurul acestei entități promovate în universități.

Dacă teoria critică este o ideologie sau o religie politică, care este rațiunea pentru care ar trebui integrată în programa universitară și folosită ca un instrument analitic pentru a explica fenomene sociale, politice, economice și culturale? Dacă este pură ideologie – și, repet, acest lucru rămâne în discuție; pentru moment am stabilit numai că nu îndeplinește criteriile unei teorii științifice – atunci de ce derivatele ei analitice și normative (precum „deconstrucția imperialismului, capitalismului și colonialismului euro-american”) ar trebui să ne preocupe? De ce integrarea ei în spațiul academic ar reprezenta calea racordării României la tradiția de gândire occidentală? Doar „ca să avem și noi faliții noștri” nu este un argument serios. La aceste întrebări tinerii intelectuali de stânga si toți cei care îi suștin ar trebuie să răspundă. Marșul prin instituțiile academice ar trebui să aibă la un moment dat și o justificare epistemică. Iar în cazul de față una aplicată României.

În plus, nu cred că susținătorii acestui tip de poziție au gândit suficient de critic natura și implicațiile teoriei critice. Noi facem acest lucru în filozofia clasică și în științele sociale tot timpul: gândirea care se gândește pe sine, rațiunea practică ce se examinează în lumina rațiunii teoretice. Ce se întâmplă când teoria critică se teoretizează critic pe sine? Am înțeles: pentru a se eschiva stringențelor și canoanelor științifice și filozofice clasice, colegii noștri au decretat că standardele logicii și epistemologiei tradiționale nu li se aplică. Li se aplică însă standardele „teoriei critice”? Dacă da, cum arată acest lucru în contextul românesc? Pentru că iarăși vorbim aici în raport cu spațiul românesc, nu în general…

O dezbatere onestă între dreapta și stânga intelectuală trebuie să plece, cred eu, de la aceste provocări, nu de la postularea mimetică și superficială a unor „curente de gândire occidentală” și necesitatea adoptării lor.

Ca să închei: m-am folosit de acest prilej deosebit oferit de domnul Baconschi pentru a deschide mai multe direcții. În primul rând, pentru a contracara – civilizat și cu argumente – și pentru a demonta pretențiile intelectualilor de stânga că noțiunea de „teorie critică” este cumva o teorie științifică. Nu este, ni se spune, dar în același timp ni se sugerează ca ar trebui tratată ca atare. Deci o ambiguitate care face din ea o himeră epistemologică cu trăsături de religie seculară.

În al doilea rând, să ridic semne de întrebare cu privire la teza că, datorită hegemoniei dreptei post-decembriste, intelectualii de stânga nu au putut articula teoria critică satisfăcător în spațiul academic.

În sfârșit – și cred că acest punct este mai important – pentru a iniția o dezbatere între generațiile intelectuale. Textul pe care tocmai l-am scris este, din acest punct de vedere, expresia unei forme prin care noua generație intelectuală, care în acest moment se coagulează și se definește, între altele, și în jurul platformei Marginalia, exprimă un mod de a problematiza și dezbate.

Lansez din nou, cu această ocazie, o invitație tinerilor intelectuali de stânga din România – așa cum spuneam și mai sus, colegii noștri de generație – să se implice și să inițieze dezbateri care vor fi găzduite pe platforma Marginalia. Spațiul intelectual românesc trebuie să devină un loc în care argumentele și punctele de vedere diferite se înfruntă civilizat. Nu prin imitarea superificială și servilă a curentelor de idei occidentale, ci prin acest tip de dezbatere liberă și deschisă se poate remarca și defini spațiul public românesc într-un moment în care dezbaterile libere din lumea occidentală au devenit o rara avis. Și conjectura mea este că teoria critică a contribuit într-o mare măsură la acest climat opresiv. Iar faptul că putem vorbi acum de posibilitatea unei dezbateri academice în România pe o temă care a ajuns tabu în multe departamente și universități occidentale este, cred eu, și meritul mediului intelectual de dreapta românesc… Dar aceste ultime puncte rămân evident deschise și supuse dezbaterii.

NOTE

[1] Despre teoria critică și gânditorii asociați cu ea, Tudor Jinga a scris un eseu excelent. A se vedea Societatea opresivă, eliberarea individului și fericirea eternă, în care este reconstruită, pe baza textelor „părinților fondatori” ai teoriei critice, pretinsa diferență specifică a acesteia în raport cu celelalte discipline intelectuale.