Despre Petru Creţia

Cu doar cîteva zile în urmă s-au împlinit 21 de ani de cînd Petru Creţia a trecut în neuitare. De cîte ori se stinge o minte strălucită, sentimentul firesc de tristeţe se împleteşte invariabil cu cel al unei pierderi ireparabile căci astfel piere un întreg univers unic de ştiinţă de carte, de gîndire şi creativitate, de experienţe, de trăiri. Petru Creţia a fost un distins filolog elenist, un mare erudit, un fin gînditor, un intelectual pursînge care s-a angajat cu mult curaj în viaţa cetăţii. Nu este deci de mirare că prezenţa lui Petru Creţia în cultura română contemporană s-a manifestat printr-o diversitate de ipostaze greu de egalat: profesor de limba greacă veche, traducător şi critic de texte, filosof, poet, eseist, editor, eminescolog.

Ipostaza în care l-am cunoscut pe Petru Creţia a fost aceea de profesor de limba greacă veche. De aceea pentru mine va ramîne întotdeauna domnul profesor Petru Creţia. Cum nu făcusem greacă veche în liceu, în primul an de facultate a trebuit să trecem printr-un curs de rapidă imersiune în gramatica limbii greceşti, la capătul căruia ne străduiam încă să-i memorăm formele, să-i descifrăm si să-i înţelegem complexitatea şi subtilităţile.

In toamna lui 1963 treceam în anul al doilea de studenţie la Facultatea de Limbi Clasice a Univesităţii Bucureşti. Şi iată-ne deci în anul doi înscrişi la cursul de limbă greacă, şi anume cel de verbe neregulate, predat de domnul profesor Petru Creţia. Ştiam deja din auzite de la studenţii din anii mai mari că era desigur un curs greu, dar ca domnul profesor Creţia se bucura de un enorm respect şi admiraţie pentru darurile sale de adevărat didaskalos. Neîndoios, cursul era nu greu, ci chiar foarte greu, dar domnul profesor Creţia, prin explicaţiile sale întodeauna clare şi precise, prin organizarea impecabilă a materialului predat şi rigoarea prezentărilor, ne-a îndrumat mereu cu mare exigenţă, dar şi cu răbdarea şi delicateţea-i caracteristică, ajutîndu-ne astfel să ne descurcăm prin labirinturile gramaticii greceşti şi, mai ales, printre capcanele verbelor neregulate.

Nu pot totuşi să nu amintesc emoţia şi spaima care ne cuprindeau cînd, la începutul orei, auzeam mult temutul cuvînt “Extemporal!”. Nu voiam să-l dezamăgim pe domnul profesor Creţia, de care ne era tare ruşine cînd făceam prea multe greşeli. Pe de altă parte îmi aduc însă aminte şi de o ispravă, nu tocmai onorabilă, din timpul examenului oral de la finele cursului. Pentru proba scrisă aveam voie să folosim dicţionarul, dar nu şi la proba orală. Insă surpriză! Domnul profesor uită să ne ia dicţionarele de pe bancă, iar noi tăcem chitic şi profităm de acest moment ca să căutăm febril în Bailly formele verbelor neregulate la aorist şi nu numai…Cînd domnul profesor a realizat ce se întîmplase, era deja prea tîrziu. Nu ne-a pedepsit, doar ne-a făcut de la catedră un semn întrucîtva ameninţător cu degetul, vrînd să pară totuşi sever, dar ascunzîndu-şi cu greu un zîmbet uşor amuzat.

Ne-am reîntîlnit cu domnul profesor Creţia în anul patru cînd, în semestrul al doilea, am făcut cu dumnealui un seminar Marcus Aurelius, citind şi comentînd pasaje din Ta eis heauton. Domnul profesor ne-a introdus întîi mai adînc în preceptele stoicismului şi ne-a învăţat apoi să citim textul în original, desigur explicîndu-ne noţiunile aferente de gramatică ca să putem desluşi corect sensul meditaţiilor împăratului filosof. Mi-am reamintit de acest curs peste vreo douăzeci de ani, cînd, doctorandă fiind pe atunci la Indiana University din Statele Unite, am tradus din nou din Marcus Aurelius într-unul din cursurile de greacă veche. Mi-au revenit în minte ecouri ale discuţiilor din seminarul de odinioară si i-am mulţumit în gînd domnului profesor Creţia pentru tot ce ne învăţase, pentru strădania de a ne fi pus la îndemînă instrumentul lingvistic necesar şi de a ne fi deschis calea spre înţelegerea şi aprecierea valorosului text filosofic antic.

De alfel au mai fost şi alte ocazii în care i-am adus mulţumiri domnului profesor Creţia şi anume ori de cîte ori profesorii mei americani îşi exprimau admiraţia şi respectul pentru temeinicia şi rigoarea educaţiei primite, a ştiinţei de carte însuşite în timpul studenţiei în România. Pentru cei de aici dovada calităţii şcolii noastre româneşti de studii clasice era fără îndoială faptul că, deşi întrerupsesem, desigur nevoit, contactul cu meseria de clasicist timp de mulţi ani, reuşisem să mă reintegrez aşa de repede şi de firesc în domeniul meu de parcă firul nu s-ar fi rupt niciodată. Pe lîngă cunoştintele fundamentale de gramatică latină şi greacă, regăseam în memorie chiar şi unele subtilităţi de limbă învăţate cîndva acasă, uimindu-i astfel pe profesorii mei de aici şi făcîndu-i să-mi spună că nu prea au ce să mă mai înveţe (!).

Pe lîngă recunoştinţa pe care i-o voi purta întotdeauna domnului profesor Creţia, mă apasă şi un enorm regret. Ştiam că, de pe la mijlocul anilor şaptezeci şi pînă în 1989, se ocupase intens, alături de alţi cercetători, de editarea critică şi publicarea volumelor VII-XVI din opera lui Mihai Eminescu. Şi mai ştiam că la încheirea acestui vast proiect, Petru Creţia se gîndise că era momentul potrivit să se înceapă lucrul şi la o ediţie critică a operei poetice eminesciene. Din nefericire, propunerea nu a primit susţinerea necesară, dar din acest refuz s-a născut Testamentul unui eminescolog, în care autorul lasă moştenire unor potenţiali viitori eminescologi profunda sa cunoaşterea a manuscriselor eminesciene precum şi instrumentele preţioase ale unei metodologii critice perfectate şi aduse la zi.

In acest context este lesne de înţeles de ce m-a cuprins aşa o mare părere rău atunci cînd corespondenţa inedită dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle mi-a fost înmînată spre publicare abia în toamna lui 1999, adică la mai bine de doi ani de la dispariţia domnului profesor Petru Creţia. Mă gindesc mereu nu numai la imensa bucurie pe care ar fi resimţit-o la apariţia total neaşteptată a acestei comori epistolare, ci şi la ce ar fi însemnat atunci prezenţa şi comentariile pertinente ale marelui eminescolog care a fost mult regretatul Petru Creţia. Cine ştie, poate că şi soarta scrisorilor ar fi fost alta…Dar, cum spune Cioran, “N-a fost să fie!”.