“Planet of the Humans”: Pocăiți-vă, se apropie sfârșitul

Un articol de Paul Schwennesen, fermier și doctorand în istoria mediului, apărut pe platforma Law&Liberty

În 1517, Luther a atârnat cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg, denunțând astfel uriașul mecanism de vânzare al indulgențelor gestionat de o Biserică coruptă. Michael Moore, care în ciuda asemănării nu este Martin Luther, încearcă un demers asemănător în timpul celor 95 de minute de documentar, îndreptându-și atenția însă către „înalta biserică a ecologismului”. Planet of the Humans este un exposé (un film sau o scriere care dezvăluie adevărul despre o situație sau o persoană, în special ceva care implică fapte șocante, n. trad.), un apel făcut către „credincioși”, care își propune să dezvăluie mecanismele unui grup meschin, format din promotorii minciunilor despre energia verde. Și, într-o mare măsură, documentarul are succes – demonstrând că tipurile de „penitențe” cu energie verde pe care am fost instruiți să le acceptăm pentru a „salva pământul” sunt lipsite de sens sau, mai rău, contraproductive.

Permiteți-mi să încep acest material dezvăluind că nu a stat în intenția mea să scriu o recenzie prea favorabilă documentarului lui Moore. Cu toate acestea, iată că a ieșit o recenzie destul de favorabilă. Stilul folosit în Planet of the Humans este specific lui Moore: exasperant de arogant, plin de modificări care induc în eroare, presărat cu informații fragmentate și slab documentate, folosite pentru a întări imaginea pe care regizorul vrea să o prezinte publicului său. Propagandă tipică pentru Moore. Totuși, el poate fi apreciat pentru că joacă la bluff: cea mai mare parte din ceea ce ni se spune despre beneficiile energiei „verzi” este, pentru a cita o frază preferată din film, „o prostie”. Acest lucru nu reprezintă vreo revelație – este genul de lucruri pe care oameni precum Matt Ridley, Michael Shellenberger și Andrew Morriss le spun de ani de zile. Dar de data aceasta revelația vine din adâncurile stângii și acest lucru face ca filmul să merite vizionat.

Moore (sau, mai exact, Jeff Gibbs și Ozzie Zehner, partenerii săi ocazionali) își propun să dezvăluie interesele meschine ce se ascund în spatele industriei energiei verzi, făcând acest lucru cu tactul său tipic, penibil și chinuit. În loc de marii corporatiști (Roger & Me), marii proprietari de arme (Bowling for Columbine) sau furnizorii de asistență medicală (Sicko), ținta documentarului este Green Establishment și proprietarii săi de centrale solare, de turbine eoliene și de mașini electrice. Eroii ecosferei de altădată, cum ar fi Bill McKibben, Robert Kennedy, Van Jones și Al Gore sunt portretizați atât de corupți, încât filmul devine aproape comic.

Potrivit susținătorilor filmului, acesta este un „..apel la trezirea la realitatea cu care ne este frică să ne confruntăm”, care spune că noile tehnologii nu numai că nu sunt durabile, ci deseori chiar contraproductive. Energia eoliană? Clar ineficientă, contribuie considerabil la formarea deșeurilor industriale. Energia solară? Un peisaj dezagreabil și un paravan pentru subvenționarea care transformă câțiva miliardari interconectați în multi-miliardari. Biomasă? Poluant intens, necesitând tăierea masivă a pădurilor. Mașini electrice? Transport pe cărbune mascat ca o alternativă ecologică. Și așa mai departe. Centrala solară de la Ivanpah, ferma de mori de vânt Green Mountain din Vermont, producătoarele aparente de biomasă de peste tot – toate sunt supuse unui control atent și nu sunt lipsite de dezavantaje.

Filmul lansează următoarea întrebare: „Oare noi, ecologiștii, ne mințim singuri cu iluzii verzi, care sunt, în realitate, orice altceva, numai verzi nu, pentru că ne este teamă că acesta este sfârșitul lumii – și pentru că ne-am pus toate speranțele în beneficiul oferit de biomasă, turbine eoliene și mașini electrice?” Suntem atât de disperați încât suntem dispuși să acceptăm „orice este verde”, având asigurări insuficiente în ceea ce privește reușita lor, doar pentru că aceste noi tehnologii vin însoțite de câteva cuvinte cheie potrivite? După ce a început să își dea seama că tot ceea ce el credea despre energia verde a fost inventat sau exagerat, Gibbs declară, evident tulburat: „Așteptați. . . Am simțit că îmi va exploda capul. ”

Dar adevărații dușmani ai lui Moore, ca nu cumva să ne imaginăm vreun moment din Drumul spre Damasc, sunt cei obișnuiți ai săi: capitalismul și ființele umane. O descriere a filmului spune, în mod conspirativ:

Eliminat din dezbatere [din dezbaterea asupra ecologismului] este singurul lucru care AR PUTEA să ne salveze: să fim din nou stăpâni pe obiceiurile scăpate de sub control ale consumatorilor și pe numărul acestora. De ce nu este aceasta adevărata problemă adusă în discuție? Pentru că acest lucru ar fi dăuna profitului și afacerilor.

Prin urmare, filmul este în esență o lucrare împotriva „preluării ecologismului de către capitalism”. Din distribuția „persoanelor ingrate” fac parte în continuare (previzibil) frații Koch, directorii unor afaceri uriașe și agenți de securitate nătângi cu aspect dur. Ceea ce este nou, de data aceasta, este că Planet of the Humans adaugă mulți dintre favoriții afacerilor ecologice în galeria delincvenților. Ni se spune că marea „preoțime” a conștiinței ecologice pure a fost afectată de motivul omniprezent al profitului. Banii au umplut sălile sfinte ale bunătății ecologice și numai revenirea la un trecut mai curat și mizantrop poate preveni decăderea spirituală și Armaghedonul. Până în minutul 46 ni se prezintă concluzia inevitabilă: „populația” este problema, iar ținerea acesteia în frâu, de preferință printr-o „moarte colectivă”, este singura soluție posibilă.

Filmul nu este în totalitate sumbru, desigur. Moore & Co. sunt suficient de inteligenți pentru a recunoaște puterea umorului. Ceea ce face ca filmul să fie eficient din punct de vedere emoțional (la fel ca în toate filmele lui Moore) este utilizarea gradațiilor inverse: trecerea imprevizibilă de la banalul comic la imperativul tragic. Într-un moment, publicul chicotește în fața imaginii „păcătoșilor” care fug de camerele de luat vederi, respingând fără rușine oferta zgomotoasă a unui agent de Securitate de a „sta de vorbă”, iar în clipa următoare publicul are lacrimi în ochi privind imagini cu urangutani care se strecoară printr-un pustiu dezgolit.

Ozzie Zehner, în calitate de ghid turistic virtual, este o prezență plăcută și chiar entuziastă în fața camerei (în contrast cu vocea ursuză a lui Gibbs). Într-un cadru care evidențiază contradicțiile din interiorul comunității verzi, el spune că este uneori văzut ca dușmanul progresiștilor, doar pentru că vorbește despre neconcordanțele „soluțiilor durabile”. După ce a descris cu atenție procesele chimice și industriale de fabricare a panourilor solare, el declară râzând ironic: „Partea amuzantă este că atunci când critici eficiența unei centrale solare ca aceasta ești acuzat că lucrezi pentru frații Koch”. Nu poate fi demontată convingerea că producătorii de filme, la fel ca toți criticii, au devenit dependenți de dorința de câștig cu orice preț, așa că se se vor comporta cu aliații lor în același mod precum dușmanii.

Cea mai grăitoare aluzie a filmului apare la jumătatea lui. Gibbs gândește cu voce tare: „Dacă Dreapta are religia de partea ei, noi am putea avea o religie despre care să nu știm?” El continuă în același mod, amintind de momentul căderii omului din grădina raiului, și se întreabă dacă suntem „pregătiți pentru o nouă cădere, de această dată de la o înălțime de neimaginat”. Remediul implicit pentru această cădere din har este o abandonare „totală” a capitalismului. Venind de la Moore, despre care se pretinde că are o avere de 55 de milioane de dolari, această afirmație pare hazlie. Cât de mult a criticat el cei mai bogați oameni ai lumii în casa lui din Torch Lake de 10.000 de metri pătrați? Sau în complexul său rezidențial din Manhattan? Sau în vreuna din celelalte opt case ale sale? Desigur, acest aspect este irelevant, dar pentru cineva care petrece mult timp dezvăluind morala unor conflicte de interese, Moore pare surprinzător de îndepărtat de introspecția propriilor sale interese. Planet of the Humans poate fi considerat filmul unui Luther contemporan care vinde indulgențe.

Filmul dezvăluie un fenomen distinct în stânga modernă: latura radicală a stângii este atât de îndepărtată de aliații ei mainstream încât a ajuns să-și vadă colegii progresiști ​​ca parte a vastei conspirații de dreapta. Profesorul de politici de mediu Leah Stokes deplânge amestecul nefericit al informațiilor din film: „Suntem obișnuiți cu campaniile de dezinformare privind științele climatice duse de corporațiile care se ocupă cu combustibili fosili. Dar de la cineaști progresivi!?” Deci da, într-un fel este plăcut să vezi obiectivul lui Moore îndreptându-se spre elitele superficiale de la celălalt capăt al spectrului pentru a cere o schimbare. Totuși, aș paria că Planet of the Humans nu va fi selectat pentru un Oscar precum celelalte filme ale sale.

Totuși, documentarul nu este unul cinstit – similar cu cea mai bună propagandă, are suficient adevăr în spate pentru a-l menține viabil și prezentabil, dar precum cadavrului lui Stalin din Sala Coloanelor, îi lipsește o anumită convingere. Moore & Co. nu prezintă niciodată cu obiectivitate nici noile tehnologii, nici oamenii care lucrează la ele.  Now You Know de la YouTube face o demascare parțială și eficientă, subliniind pe bună dreptate că (de exemplu) energia solară a evoluat mult de pe vremea când panourile puteau fi montate pe acoperișuri, în loc de ferme uriașe. Însă criticile agresive ale progresistilor verzi asupra filmului lui Moore tind mai degrabă să sublinieze premisa filmului (faptul că „energia verde” nu va accepta niciun punct de vedere contrar), ignorând în același timp opțiunile reale, constructive, pentru un viitor cu energie mai curată. Nici filmul, nici criticii săi de stânga nu discută despre energia nucleară de nouă generație, de exemplu, o alternativă viabilă și eficientă, atât comparativ cu industria energetică „moștenită”, cât și cu cea „verde” ineficientă.

Această observație ne conduce la cea mai mare greșeală a filmului, care este percepția fundamental greșită a impactului umanității asupra planetei. Sugerarea jurămintelor de sărăcie ca formă de iertare pentru păcatele unei specii „scăpate de sub control” este nu numai înjositoare, dar și puțin probabil să câștige teren. Da, multe ar putea și ar trebui să fie spuse despre obiceiurile noastre colective în ceea ce privește consumul. S-ar putea spune multe, totuși, despre valorificarea creativității și bunăvoinței umane pentru prosperitatea și stabilitatea mediului în care trăim.

Privită ca o dramatizare incitantă a unor aspecte ale realității, Planet of the Humans se potrivește stilului lui Moore și, prin urmare, își servește scopul. Cu toate acestea, privită ca o analiză serioasă și constructivă, nu reușește să ofere prea multe. A dezvăluit multe dintre ipocriziile ce se ascund în spatele energiei verzi și pentru aceasta trebuie lăudat. Poate că Moore & Co. își imaginează sincer că acest film va fi primit ca un apel către „credincioși” de a practica o formă mai ascetică a acestui „cult” ecologic. La urma urmei, acest demers a funcționat în cazul lui Luther. Dar mă îndoiesc sincer că documentarul va reuși să atingă acest scop măreț-cei care trăiesc (destul de bine!) din criticile aduse obiectelor considerate sfinte de alte persoane s-ar putea să rămână singuri pe lume.

Articol original: Repent—The End Is at Hand

Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Elena Enoiu, studentă la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.