Pledoarie pentru filozofia analitică sau de ce „vraja cuvintelor” nu ține loc de argumente

Într-o vreme în care cele mai incoerente și factual-absurde doctrine ajung să fie promovate drept „știință” sau „filozofie” chiar în centrele lumii intelectuale contemporane, poate că nu este cu totul lipsit de interes să revedem cum arată o carte de introducere în filozofie scrisă – cu scopul de a populariza noile (la vremea aceea) evoluții din filozofia analitică – la mijlocul secolului trecut.

În cartea sa, Learning to Philosophize (1965), Emmet ne introduce în principala problemă a cărții: în filozofia modernă, există un consens din ce în ce mai răspândit cu privire la redefinirea rolului filozofiei ca fiind acela de a clarifica modul și mijloacele prin intermediul cărora gândim și comunicăm. Aceasta presupune o atenție specială acordată felului în care sunt utilizate conceptele, fapt ce duce la o marginalizare a metodei tradiționale în filozofie care consta în pura speculație (sitting and thinking).

Deși unul dintre principalele roluri ale filozofului a fost, în mod tradițional, cel de a chestiona asumpții, de a descoperi ceea ce este real, dincolo de aparență, adresând întrebări fundamentale la care deseori el însuși nu poate găsi răspunsuri, direcția filozofică pe care Emmet o descrie este sceptică și critică cu privire la modul în care aceste întrebări au fost, în primul rând, formulate de-a lungul timpului. Într-o analiză mai detaliată, spune Emmet, multe dintre acestea se dovedesc a fi structural incapabile de a primi un răspuns. De aceea, accentul ar trebui să cadă în primul rând pe tipul de întrebare pe care are sens să o adresăm, de aici decurgând și tipul de răspuns pe care ne putem aștepta să îl primim. Tocmai din acest motiv, chestionarea aparentei clarități a discursului obișnuit devine esențială – în cuvintele lui Wittgenstein, , o ,,bătălie împotriva vrăjii cuvintelor”-, filozofia luând mai degrabă forma unei activități, decât a unei simple discipline. Desigur, aceasta nu înseamnă că ulterior răspunsurile la marile întrebări vor deveni deodată certe și că separarea celor greșite de cele corecte se va realiza cu o precizie de chirurg, ci, dimpotrivă: cel ce caută să înțeleagă anumite probleme va intra în mod inevitabil în lumea lui ,,depinde”.

Începând cu cel de-al doilea capitol, Emmet demantelează o serie de asumpții aflate în spatele utilizării limbajului care pot deveni piedici în încercarea de a filozofa. O primă problemă pe care acesta o identifică este eroarea înțelesului esențial. În timp ce, în gândirea reflexivă, individul utilizează în mod privat limbajul, comunicarea presupune o utilizare publică a limbii, care implică necesitatea de a folosi cuvintele cu un sens care este accesibil majorității oamenilor. Chiar dacă există un mod educat de folosire a limbajului, comunicarea nu se poate realiza fără a ține cont de modul în care oamenii folosesc de obicei cuvintele respective. În același timp, în orice comunicare rațională, este esențial să rămânem cât mai aproape de înțelesul cuvintelor care a fost dat de către emițător. Tendința de a specula înțelesurile cuvintelor, explică Emmet, este de multe ori determinată de asumpția înrădăcinată cum că ar exista un singur sens dat al cuvântului care trebuie descoperit. Deși faptul că oamenii denaturează, prin ignoranță și neglijență, sensurile cuvintelor este incontestabil, prin urmărirea evoluției utilizării unui cuvânt și adaptarea la ea putem, totuși, să sperăm că ne vom face înțeleși. Pe de altă parte, autorul argumentează că există și o tendință a filozofilor moderni de a pune un accent prea mare pe importanța analizei lingvistice. Acesta subliniază faptul că prin evoluția limbajului putem descoperi mai degrabă cum au interpretat oamenii realitatea într-un anumit punct, însă nu putem determina adevăruri incontestabile despre ea. Altfel spus, deși trebuie să fim conștienți de felul în care anumite cuvinte sunt folosite în limbajul uzual și este preferabil să încercăm să ne adaptăm discursul la asta, nu înseamnă că stadiul actual al limbajului redă în mod fidel adevărata natură a realității.

Cea de-a doua mare problemă identificată în acest capitol este eroarea terțului exclus. Emmet argumentează că principiul aristotelician conform căruia orice afirmaţie şi orice negaţie este sau adevărată, sau falsă, poate avea consecințe nefaste asupra percepției realității: deși în logică există numai două valori, realitatea conține un număr mult mai mare al acestora. De aceea, cu cât logica noastră este mai fermă, cu atât este posibil ca gândirea noastră să devină mult mai rigidă și dogmatică, neacceptând gradații. Deși principiul aristotelician facilitează în mod incontestabil claritatea gândirii și încercarea de a structura și clasifica elemente ale realității, trebuie reținut faptul că, în final, aceste simplificări sunt, în același timp, niște convenții necesare, subordonate unui anumit scop care diferă de la caz la caz. Cu alte cuvinte, deși prin folosirea unui limbaj clar și coerent, omul poate scăpa din ,,vraja cuvintelor”, asta nu îi anulează misiunea de a face loc sau chiar de a încorpora în conceptele sale nuanțele realității și de a accepta limitele puterii lor de explicație. Cea din urmă idee este reluată și în cel de-al treilea capitol, în care Emmet subliniază necesitatea de a recunoaște limitele limbajului, de a accepta existența unor noțiuni abstracte ale căror demers al explicației este, de multe ori, dificil de justificat, nesistematic, neștiințific și irațional. Mai mult, acesta consideră că astfel de concepte sunt absolut necesare (tocmai pentru a reflecta diversitatea percepțiilor umane asupra realității), însă capcana constă în a le tratata ca pe niște termeni preciși. Cu alte cuvinte, un termen vag este util atâta timp cât suntem conștienți de acest atribut al său, implicația fiind că, în încercarea de a-l defini conform concepției noastre, vom fi nevoiți să acceptăm că este posibil ca alții să o facă într-u mod total diferit.

După ce ni se aduc la cunoștință câteva dintre precauțiile pe care putem să ni le luăm în ceea ce privește utilizarea conceptelor, Emmet ne propune să trecem la pasul următor, acela de a formula întrebarea, cea care, așa cum am menționat în introducere, oferă de fapt direcția posibilului răspuns. Pentru a evita întocmai răspunsurile speculative care, dezvelite de ,,vraja cuvintelor”, rămân lipsite de structură și conținut, autorul ne atenționează în legătură cu câteva posibile pericole: formularea unor întrebări care sugerează răspunsul (leading or loading questions), care încorporează anumite asumpții (cum a fost cazul teoriei valorii instrinseci a unui produs în economie) sau întrebările care se anulează pe sine, fiind imposibil de răspuns la acestea în mod logic (,,Este propoziția << această propoziție este falsă>> falsă sau adevărată?”). De asemenea, două obsevații separate mai sunt făcute în cazul întrebărilor care pot primi, în principiu, un răspuns, însă nu și în practică (Câți oameni s-au aflat în data de 15 august 1960 în București?), dar și asupra întrebărilor care par a se referi la fapte obiective, însă acestea caută, de fapt, interpretarea lor subiectivă (verbal questions).

În ultimele trei capitole ale cărții, autorul își propune să demonstreze cum aceste principii de utilizare a conceptelor și de formulare a întrebărilor pot fi aplicate propriu-zis unor teme filozofice alese: (1) emiterea judecăților de valoare, (2) aparență și realitate, (3) liberul arbitru și determinismul.

După ce Emmet face o distincție între tipurile generale de comparații, care pot fi obiective (pot fi testate empiric) și subiective (exprimă atitudinea personală a vorbitorului), acesta continuă prin a vorbi despre două sensuri diferite ale conceptului de opinie: unul care se referă la apreciere, părere despre anumite fapte, cum ar fi distanța, înălțimea, vârsta (obiective) și altul care se referă la preferințe și gusturi (subiective). În continuare, scriitorul afirmă că judecata de valoare este o comparație implicită situată la intersecția dintre preferințe și aprecieri. Emmet subliniază că este esențial să reținem că faptul de a fi mai bun depinde strict de criteriile care sunt considerate în evaluare – unele dintre ele sunt chestiuni verificabile empiric, însă altele pot fi pur și simplu legate de preferințele și gusturile personale incomensurabile. Acestea două se află, de cele mai multe ori, într-o permanentă combinație. Faptul că precizia absolută nu poate fi atinsă nu înseamnă însă că judecățile de valoare nu mai trebuie făcute – competivitatea însăși necesită recunoașterea anumitor merite și ordonarea lor,  iar atingerea unor consensuri de opinie în legătură cu diverse subiecte sunt esențiale în interacțiunile sociale și în orice disciplină de studiu. Un criteriu particular îl reprezintă opinia expertului care constă mai degrabă într-o încercare de a studia care sunt reacțiile generale ale unei persoane la anumite subiecte și de a prezice ceea ce ar putea oamenii prefera în general.

În cel de-al șaselea capitol, problema centrală tratată de către autor este cea a aparenței și realității. Pe de o parte, autorul prezintă argumentele lui Berkeley și Hume care au dat naștere subiectivismului idealist care susține grosso modo că nu există obiecte materiale independente de mintea noastră și că existența a ceea ce numim realitate este dată de percepția fiecăruia dintre noi asupra ei, aceasta fiind de fapt o aparență. Pe de altă parte, această viziune este criticată în cea de-a doua parte ca fiind ilogică: Russell susține că această perspectivă anulează ideea că experiența și observația contribuie la cunoașterea umană și, chiar mai mult, logica acestei paradigme, dusă până la capăt, neagă capacitatea științei de investigație empirică. Cu alte cuvinte, nu am putea dovedi cu adevărat dacă ceva există sau nu.  Emmet încearcă să reconcilieze cele două poziții opuse. În ciuda nenumăratelor explicații științifice de care ne folosim, este imposibil de determinat dacă există într-adevăr o realitate fundamentală, nealterată, atâta timp cât a) teoriile științifice s-au dovedit a fi greșite de-a lungul timpului și b) fiecare persoană are o percepție subiectivă asupra realității care, la fel ca în principiul incertitudinii al lui Heisenberg, o alterează în momentul în care încearcă să o măsoare și să o explice. De aceea, posibilitatea ca ambele perspective asupra realității să fie într-o anumită măsură valide nu trebuie exclusă.

În ultimul capitol, Emmet tratează tema liberului arbitru și a determinismului. Pentru a reconcilia cele două poziții opuse și a demonstra că, în planul realității, cele două perspective sunt mai degrabă complementare decât total opuse, acesta identifică conceptele principale care stau la baza celor două teorii și corectează asumpția lor comună: predictabilitatea completă și certitudinea exactă nu iau în calcul nenumăratele cauze pe care mintea umană nu le poate cunoaște într-o lume contingentă și care le face pe cele dintâi imposibile nu numai în realitate, ci și în principiu. Ceea ce omului îi rămâne la dispoziție ca soluție viabilă este însă abilitatea de a alege, aceasta implicând atât constrângerile cauzale, cât și posibilitatea de asumare a unei decizii destul de clare în aceste limite date. Emmet mai subliniază un aspect esențial în legătură cu deciziile noastre: întrebarea dacă o altă decizie ar fi putut fi luată implică faptul ca persoana respectivă să fi fost alta (cu altă personalitate, în alte circumstanțe) iar cea dacă că pot ști cu siguranță ce decizie trebuie să iau este restrânsă de existența circumstanțelor și a imposibilității de a prezice felul în care personalitatea cuiva se va schimba. În locul adresării acestor întrebări care se dovedesc, în final, a nu avea sens, soluția propusă este aceea de încurajare (praise) și descurajare (blame): încurajarea unei decizii favorabile din trecut poate duce la o repetare a acestui tip de abordare, iar descurajarea deciziilor greșite poate duce la o frânare a unei posibile recurențe în viitor.

În final, această permanentă încercare a autorului de a reconcilia două poziții opuse și de a evidenția clar diferitele înțelesuri cu care conceptele din teoriile respective sunt folosite demonstrează faptul că dorința de clarificare a modului și mijloacelor prin care gândim și comunicăm nu duce la o simplificare sau reducere a realității, ci dimpotrivă: cu cât distincțiile sunt mai precise (și nu se vor a fi exhaustive), cu atât necesitatea de a accepta diversitatea sensurilor devine imperativă. Precizia limbajului nu aduce cu sine lipsa de flexibilitate, ci, dimpotrivă, permite vorbitorului să vadă mult mai clar multitudinea de înțelesuri și să aleagă din ele pe cel apropiat obiectului sau ideii pe care dorește să o exprime.

Deși, așa cum am menționat la începutul acestui text, aceste capitole fac parte din ceea ce am putea numi „o carte de popularizare a filozofiei”, în contextul actual, în care standardele dezbaterii publice și ale publicisticii au decăzut în modul de acum public recunoscut, recitirea unei astfel de cărți are rolul de a ne reaminti cum arăta un reper „intelectual” elementar acum mai bine de 50 de ani. În același timp, ni se aduce aminte că atunci când limbajul nu este folosit într-un mod deștept, „vraja cuvintelor”sau pasiunea radicalismului și activismului nu ne pot salva, nu pot crea o substanță sau o structură acolo unde ele nu există. Dezvrăjiți fiind, putem realiza că exista pericolul să credem că am spus ceva, când tot ce am spus a fost, de fapt, nimic. Și atunci apare întrebarea: Chiar trebuie neapărat să abuzăm de limbaj pentru asta?

Vezi cartea lui Emmet aici.