Pretenția morală

Din vremuri străvechi, ordinea morală s-a întemeiat pe experiența transcendenței și abia în al doilea rând pe puritatea virtuților. Bețivul din popor care duce al nouălea pahar la gură zice “Doamne iartă-mă”. El știe cel mai bine că nu trebuie să fii pur ca să fii moral. Moralitatea e mai aproape de sentimentul că ai nevoie de iertarea cuiva decât de performanță etică. O morală care se revendică doar de la ea însăși își va elimina ușor propriile temeiuri. Mai întâi va respinge orice lege bătută tradițional în cuie; apoi va respinge zeii care cândva au promovat-o; și, în sfârșit, toate legăturile promovate drept sacre de zeii aceia prăfuiți.
După ce-și va fi respins singură temeiurile, această morală își va supralicita virtuțile care decurg din ea rupându-le astfel de contextul care le făcuse, cândva, posibile. Eu numesc această supralicitare a virtuților — închidere.
Răul social se cere atunci suprimat de dragul principiilor virtuoase (un fel de declarații virtuoase de principiu), nu de dragul a ceea ce aceste principii ar putea mijloci. Principiile virtuoase devin astfel scopuri în sine.
A confunda mijloacele cu scopurile e eroarea favorită a totalitariștilor, cum bine remarca un prieten.
Culmea e că chiar virtuțile vor fi cele care, mai devreme sau mai târziu, vor închide realitatea în ideologii. Care sunt acestea? Păi le știți: toleranța, egalitatea, grija, responsabilitatea, libertatea șamd.
Toate aceste valori înalte radicalizează și relativizează în aceeași măsură și în același timp. Oamenilor le vor fi cumva indiferente și exact aceiași oameni se vor simți gata să se sacrifice pentru ele.
Avem aici, dusă la paroxism, ortopraxia. În ciuda faptului că pretinde că poate, ortopraxia NU se descurcă fără teologie. Fiindcă de îndată ce o face, se radicalizează.
Dacă stăm să ne gândim un pic, toate viziunile activiste își trag patosul retoric din aceste valori “închise” care caută să intervină direct (și reușesc!) în mecanica vizibilă a lumii.
Cu ajutorul lor se susțin azi agendele globale doldora de exigențe etice. Acestea leagă, simbolic, oamenii laolaltă (e un fel de corpus mysticum al colectivității) punând în lumină nevoia noastră de agregare în general și de agregare spirituală în special. Mi se pare că azi s-a “reinventat dependența”. Valorile închise devin astfel și ele sacre – în nume propriu și prin ele însele.
Așadar, valorile pe care tradiția le aborda dintotdeauna ca deschise pot fi accesate azi doar în varianta lor închisă. În numele lor se iau azi deciziile politice colective – adică cele care depind cel mai direct de instinctele noastre sociale profunde. Aceste decizii politice colective suferă azi modificările cele mai vizibile. Datorită lor, mulți oameni sunt pur și simplu scoși din circuitul cetățenesc, turtiți de disonanțe cognitive și anomie. Acești oameni capătă o predispoziție spre indiferență, adică spre masificare mai degrabă decât spre tribalizare. Atenție, nu ei sunt cei care votează populist (ăia sunt cei care țin aproape de trib și care resping visceral și reactiv gândirea elitistă.) Categoria de masificați despre care vorbesc aici nu votează DELOC, căci e lipsită cu totul de instincte sociale, funcționând — întotdeauna conjunctural — pe false revendicări și pe false indignări civice. Ei nu sunt depozitari ai simțului comun, ci depozitari pasivi ai pretențiilor civice.
Avem — zice-se prin contrast — o categorie de oameni “plini de spirit”, cu gura mare, plină și ea de edicte corecte politic. Odată cu închiderea ermetică a valorilor, aceștia au capătat un tonus civic ieșit din comun. Elita, experții devin stăpânii valorilor închise! Ăștia sunt cei care dispun și care poruncesc. Ei sunt preoții democrațiilor totalitare care știu încă și mai puțin despre realitate decât cei răpuși de indiferență, oamenii masificați din categoria anterioară.
Categoria asta de elită se pricepe de minune să idolatrizeze ideea de democrație funcțională, de anticorupție etc. dând rânduieli cu totul străine de realitățile sociale pe care, de altfel, nici nu le înțeleg.
Între prima și ultima categorie (masificații și elita) există mai multe asemănări decât deosebiri. Mi se pare că la nivel de motivații și valori cele două categorii de oameni sunt de fapt identice: au o profundă nevoie de a depinde de ceva/cineva și o mare capacitate de a ignora direcția de orientare profundă imprimată de propriile impresii asupra realității.
În rândurile acestor oameni se nasc pretențiile civice. Și tot din rândurile lor se ridică ucigașii simțului comun. Tot din rândurile lor se racolează și whistleblower-ii.
Avertizorii de integritate sunt cei ce se asigură că agregarea pretențiilor are loc “conform planului”. Ei dirijează drumul spre totalitarism amendându-i pe cei care nu sunt relevanți etic așa cum prevede planul. Și cum prevede planul?
Păi planul prevede să subscrii la valorile închise. De fapt, la o morală inautentică. Oamenii ne-liberi care și-au cedat deja autonomia cui s-a nimerit sunt dintre cei care nu au oricum criterii de evaluare a autenticității, deci habar n-au că subscriu la ceva inautentic. Subscriu, așadar, cu maximă ușurință și cu entuziasm la cele mai inautentice strigări virtuoase. Ăsta e motivul pentru care aduceam în discuție (re)agregarea pretențiilor – pentru că avem aici agregare prin simulacru moral și NU prin sensibilități morale autentice.
Nu se reciclează simple conținuturi culturale, nu se recilează doar valori, ci un întreg arsenal emoțional care fusese menit să le însoțească la vremea când valorile respective încă erau deschise.
Teama de irelevanță socială e cea care, de fapt, precipită afilierea. Cei fără resurse de autonomie și autenticitate subscriu totdeauna la inițiativele morale care și-au demonstrat deja impactul public.
Gândiți-vă, de pildă, la cei din bula dvs. de facebook care se simt obligați să semneze o petiție online a cărei cauză le este cu totul străină. Nu e vorba aici de simplu mimetism, cum bine observa Stjepan Mestrovic. E aici de o abilitate socială complexă.
Competența socială se traduce azi cel mai bine în capacitatea de a te manipula emoțional pe tine însuți în chiar timpul în care îi manipulezi pe ceilalți.
Abilitatea aceasta de a pretinde ce trebuie și când trebuie pentru a părea moralmente activ s-a rafinat pe măsură ce exprimarea de sine a devenit mai stringentă, iar indivizii, din contră, tot mai pasivi, mai firavi, mai lipsiți de conținut, adică tot mai puțin capabili de autenticitate.
De fapt, oamenii — cu sau fără școli înalte, cu sau fără cărți scrise — au atât de puțin acces la ei înșiși, că mulți ajung să se conceapă pe sine ca morali doar în măsura și în momentul în care reușesc să fie percepuți astfel în mod public. Solidaritatea civică le semnalează celor solidari că sunt în viață și că contează. Oamenii depind, deci, la modul cel mai vital de legitimarea propriilor pretenții.