Principiile descentralizării și subsidiarității – cum pot fi acestea aplicate la societate și cultură

Un eseu de Thomas Storck pentru VoegelinView

”Nu poate exista ceva precum un «sat global» . Indiferent cât de mult poți iubi lumea în ansamblu, nu poți trăi pe deplin în ea decât ducând un trai responsabil într-o mică parte a ei. Locul în care trăim și cei cu care trăim acolo – aceste lucruri definesc termenii relației noastre cu lumea și cu omenirea.” – Wendell Berry, „Zguduirea Americii” (The Unsettling of America)

„Au fost vremuri frumoase, strălucitoare, când Europa era un ținut creștin, când acest colț de lume, făcut de mâna omului, era locuit de o singură creștinătate; un mare interes comun lega atunci cele mai îndepărtate provincii ale acestui vast tărâm spiritual.”- Novalis, „Creștinătatea sau Europa” (Die Christenheit oder Europa)

Deși l-am putea critica pe bună dreptate pe Protagoras pentru dictonul său, „omul este măsura tuturor lucrurilor”, privită dintr-o anumită perspectivă, această maximă este adevărată. Pentru că, deși nu ideile sau visele omului sunt măsura realității, iar el nu determină, ci mai degrabă descoperă ceea ce este adevărat, în cazul instituțiilor omenești, natura umană este într-adevăr cea care trebuie să fie standardul prin care măsurăm potrivirea lucrurilor. O instituție care tratează omul ca altceva decât este în realitate – să zicem, ignorând un aspect al naturii umane -, ar putea fi pe bună dreptate numită inumană, un reproș care arată valoarea pe care încă o atribuim corespondenței corecte cu natura umană.

Dacă prețuim descentralismul, este pentru că susținem conformitatea lui cu natura umană. Dar privit în sine, termenul descentralism ar putea părea vag – la urma urmei, cât de descentralizat este descentralismul? O formulare a principiului descentralist, care îi aduce mai multă substanță și formă, este principiul subsidiarității, enunțat de Papa Pius al XI-lea în enciclica sa din 1931, Quadragesimo Anno. Acest principiu oferă o bază pentru un descentralism adecvat instituțiilor umane, adaptat exigențelor naturii umane. Papa Pius l-a formulat în felul următor:

„… este un principiu fundamental al filozofiei sociale, permanent și imuabil, că nu trebuie să li se ia indivizilor și să se pună pe seama comunității ceea ce pot să realizeze ei înșiși, prin propria lor întreprindere și acțiune. De asemenea, este o nedreptate și, în același timp, un rău grav și o tulburare a ordinii drepte, să transferi, către corpul mai mare și superior, funcții care pot fi îndeplinite și asigurate de corpuri mai mici, subordonate. În măsura în care fiecare activitate socială ar trebui, prin însăși natura sa, să fie un ajutor pentru membrii corpului social, nu ar trebui niciodată să îi distrugă sau să îi absoarbă.”¹

Acest principiu al subsidiarității a fost aplicat pe larg problemelor politice și sociale, dar mai puțin tehnologiei și artelor. Mi se pare că se aplică la fel de bine și în acestea din urmă și propun câteva observații cu privire la unele dintre aplicațiile sale asupra fiecăruia dintre cele patru aspecte ale vieții sociale: politica, economia, tehnologia și arta. Voi încheia cu niște observații despre educație și fundamentul pe care se sprijină sau ar trebui să se sprijine aceasta.

Subsidiaritatea se bazează, în ultimă instanță, pe fundamentul persoanei umane. Este evident că o ființă umană poate fi doar într-un singur loc la un anumit moment. Iar dacă suntem undeva, începem să formăm, acolo unde suntem, o mulțime de relații cu cei din jurul nostru, relații de familie, prietenie, muncă, legături civice și religioase și legături chiar și cu mediul fizic înconjurător. Astfel de relații nu sunt necesare doar pentru bunăstarea umană, a trupului și a sufletului, ci joacă un rol important și în definirea noastră ca persoane. Diferitele culturi umane sunt compuse în principal din asemenea interrelații complexe și relații cu mediul înconjurător, iar faptul că aceste culturi diferă unele de altele evidențiază influențele lor variate asupra dezvoltării umane individuale.

Nu poți fi o persoană umană fără să fii format de o anumită cultură și, deși nu este necesară o anumită cultură pentru viața umană, în mod clar existența omului ca un compus corp-suflet necesită existența culturilor. Dar fiecare cultură în plinătatea ei trebuie să fie o cultură locală. Prin aceasta vreau să spun că numai într-un loc anume pot exista și prospera relațiile care constituie o cultură. Oricât de mult a ușurat tehnologia comunicarea umană, putem noi oare declara că Facebook, spre exemplu, ar putea lua vreodată locul unei adevărate culturi sau chiar al unei conversații reale față în față? Dacă așa stau lucrurile, atunci aspectele politice, economice, tehnologice și artistice ale vieții umane ar trebui să se conformeze acestei necesități culturale, mai degrabă decât să ne forțeze să ne conformăm unor reguli neîntemeiate pe natura umană și nevoile sale.

Aspectul politic

După această scurtă introducere, permiteți-mi să încep cu aspectele politice. Cititorii Federalist Papers își pot aminti discuția, mai ales în nr. 14, cu privire la problema centralizării și descentralizării în noua formă de guvernanță propusă pentru cele 13 state inițiale, formă de guvernanță legată până atunci de Articolele Confederației și descentralismul lor extrem. Indiferent ce se crede despre argumentele și concluziile lui Madison, el și colaboratorii săi au avut cu siguranță dreptate în a considera că structura corpului politic este mai importantă decât mărimea lui. Dacă putem numi Sfântul Imperiu Roman o comunitate politică, atunci în ciuda dimensiunilor sale, acesta incorpora principiul subsidiarității sau descentralizării mai bine decât multe state moderne cu o întindere mult mai mică.

Dacă descentralismul, așa cum este el exprimat în principiul subsidiarității, este unul dintre principiile centrale într-o anumită comunitate politică, atunci legea fundamentală a acesteia trebuie să recunoască acest fapt într-un fel sau altul și să accepte ceea ce, indubitabil, celor mai mulți moderni li s-ar părea inconveniențe sau restricții iraționale. Constituția SUA, de exemplu, în ciuda unor aspecte descentraliste, admite în mod explicit libera circulație a persoanelor și a capitalului între state și facilitează acest lucru prin reglementarea comercială uniformă la nivel federal, de exemplu, în ceea ce privește hotărârile judecătorești și chiar sistemul monetar și cel de măsurare. Astfel, se poate argumenta că, indiferent de descentralismul sau subsidiaritatea pe care le prevede, acestea se dizolvă în solventul liberei circulații. Mobilitatea populației și, în special, a capitalului, nu numai că erodează atașamentele locale, ci conduce la încurcături juridice și economice care fac inevitabilă creșterea uniformității și centralizării. Organismele locale mai mici se pot ocupa de astfel de chestiuni, dar numai dacă suntem pregătiți să acceptăm o economie satisfacută în principal de piețele și posibilitățile locale.

Trebuie să alegem cu atenție dacă vrem ca legile și normele să fie centraliste sau descentraliste și, dacă alegem această din urmă opțiune, atunci trebuie să fim pregătiți să acceptăm și implicațiile sale. Pentru că orice alt principiu general, de exemplu, principiul mobilității umane sau economice, va eroda și va distruge în cele din urmă primatul entităților locale, mai mici. Dacă încercăm să avem un angajament deopotrivă față de descentralism și față de alte lucruri, de exemplu, creșterea economică, atunci descentralismul va pierde întotdeauna.

Aspectul economic

Când vorbim de economie, aplicațiile principiului subsidiarității sunt evidente. Relațiile comerciale la nivel național nu numai că ajută la distrugerea oricărui caracter regional al vieții noastre naționale, ci înseși bogăția și puterea acestor relații le transformă într-o amenințare pentru guvernele locale, cărora le lipsesc adesea resursele și cunoștințele pentru a li se opune sau pentru a le reglementa cu succes. Libertatea corporațiilor de a se deplasa de-a lungul statelor și de a fi efectiv eliberate de reglementările acestora își are rădăcinile într-o serie de decizii ale Curții Supreme începute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și care continuă până în prezent, precum și în concurența statelor de a le oferi cel mai favorabil mediu din punct de vedere legal. Orice s-ar putea spune despre intențiile inițiale ale celor care au scris Constituția și au fost implicați, ca susținători sau oponenți, în ratificarea și interpretarea timpurie a acesteia, după Războiul Civil, orice manieră descentralizată de înțelegere sau aplicare a Constituției a dispărut rapid. Odată ce punerea în aplicare a drepturilor federale nou inventate și extinderea puterilor de reglementare a corporațiilor au acaparat reglementările tradiționale ale statului la sfârșitul secolului al XIX-lea, guvernul federal a devenit singura forță politică majoră capabilă să reglementeze corporațiile nou-împuternicite. Dar acestea nu s-ar fi întâmplat dacă Constituția ar fi stabilit modul în care sunt înțelese descentralismul și subsidiaritatea și angajamentul pe care ar trebui să ni-l luăm față de ele și, apoi, dacă legislația și hotărârile judecătorești, precum și politicile publice atât la nivel de stat, cât și la nivel federal ar fi încorporat aceste norme constituționale.

Mai mult, așa cum am menționat în ceea ce privește politica, localismul implică anumite tipuri de limitări și trebuie să fim conștienți că, atunci când promovăm subsidiaritatea, trebuie să acceptăm aceste limitări, fie ele economice sau de alt fel. Dacă statele individuale ar fi fost capabile să păstreze tipul de supremație pe care l-au exercitat pe temeiul Articolelor și dacă cultura noii națiuni ar fi susținut acest tip de politică, istoria ulterioară ar fi putut fi inimaginabil de diferită. Dar nu toată lumea ar fi fost mulțumită de rezultat. Căci nu putem avea beneficiile descentralismului și, în același timp, beneficiile, reale sau imaginate, ale mobilității economice.

Aspectul tehnologic

Acum să ne îndreptăm atenția asupra celor două domenii în care principiul subsidiarității nu este aplicat atât de des, tehnologia și arta.

De multe ori ne gândim la tehnologie ca fiind neutră din punct de vedere moral. Altfel spus, o unealtă sau o mașină nu poate face bine sau rău, doar utilizatorul uneltei sau al mașinii poate face un act bun sau rău. Dar aceasta este o înțelegere limitată și ignoră atât existența păcatului originar, cât și puterea instituțiilor și a construcțiilor umane de a ne modela viețile și culturile. În primul rând, pentru a lua un exemplu ușor, câți oameni au un televizor, dar se limitează la doar câteva ore de vizionare pe săptămână? Câțiva, foarte puțini, o fac, desigur, dar pentru majoritatea, simpla prezență și ușurință de a-l porni oferă o activitate naturii noastre umane căzute, căreia nu i se prea poate rezista. Astfel, avem o națiune dependentă de statul pasiv în fața televizorului. Este ușor să spunem că vom folosi tehnologia cu măsură, însă experiența ne contrazice și, astfel, ne uităm prea mult la televizor și ne folosim automobilele pentru a călători pe distanțe ușor de parcurs pe jos sau de mers cu bicicleta.

Cu toate acestea, este mai important faptul că tehnologia ne modelează viețile și culturile conform unor tipare pe care cu greu le mai putem controla sau cărora cu greu ne mai putem opune. Deoarece ne folosim atât de des mașinile, în unele locuri nu există piste de bicicletă sau chiar trotuare. Aceasta, desigur, încurajează și mai mult folosirea exclusivă a mașinii. Și odată ce se răspândește un anumit tip de tehnologie, apar de obicei o serie de tehnologii conexe, care vizează adesea creșterea și extinderea tehnologiei de care depind. Astfel, cercetarea, producția și politicile publice tind din ce în ce mai mult să sprijine tipul de tehnologie existentă, indiferent dacă aceasta a fost inițial bună sau rea.

Luați agricultura, de exemplu. Astăzi, unitățile industriale uriașe, fabricile, nu fermele, domină din ce în ce mai mult producția de alimente. Poate crede cineva că cerințele acestor unități nu determină orientarea cercetării spre tehnologia agricolă? Dar dacă am avea un angajament real față de ferma tradițională, atunci cercetările noastre agricole ar lua o direcție foarte diferită, deoarece nevoile și prioritățile micilor fermieri nu sunt cele ale producătorilor industriali. De asemenea, industriile subsidiare care se dezvoltă pentru a deservi producția de alimente în masă sunt diferite de cele care s-ar dezvolta pentru a servi comunitățile de agricultori, adaptate la o scară umană adevărată. Ar exista diferite instituții ale vieții rurale, de fapt un alt tip de cultură rurală. Dar pentru a crea o astfel de cultură descentralizată și cu adevărat rurală, nu este suficient doar să schimbăm perspectiva oamenilor – ea însăși o sarcină gigantică -, ci ar trebui să dezrădăcinăm un sistem profund de interese economice și tehnologice și un mod de viață care a apărut ca răspuns la acesta și care, la rândul său, ajută la perpetuarea lui.

Aspectul artistic

Domeniul final în care putem aplica cu success principiul subsidiarității este cel al artelor. Suntem obișnuiți să facem o distincție între cultura populară și cultura înaltă. Însă aș vrea să sugerez că acest lucru este inexact. De fapt, cultura populară, în adevăratul sens, abia mai există. Ceea ce avem este cultura de masă și cultura înaltă. Cultura de masă este o cultură centralizată, dependentă de tehnologie și în mare parte ruptă de orice rădăcini culturale reale. Este un produs nefericit al civilizației industriale.

Cultura populară a fost întotdeauna locală, schimbându-se imperceptibil de la un sat la altul. Cultura înaltă, pe de altă parte, a avut întotdeauna un caracter universal și, prin urmare, diseminarea produselor culturale înalte prin intermediul platformelor media nu reprezintă o amenințare la adresa naturii ei. Dar o astfel de diseminare a distrus aproape cu totul cultura populară sau transformat-o într-o relicvă păstrată doar de munca dedicată a folcloriștilor și cu siguranță apreciată încă de mulți, dar nemaireprezentând un lucru viu și organic. În timp ce cultura înaltă și cultura populară ar trebui să existe într-o simbioză prietenoasă și sănătoasă, cultura de masă este dușmanul ambelor. Mi se pare că ar trebui făcut un efort explicit pentru a slăbi dominația culturii de masă și, dacă este posibil, pentru a se pune din nou bazele unei culturi populare.

Această discuție despre cultura populară și înaltă duce în mod firesc la tema educației. Educația este adesea echivalată cu școlarizarea, dar acest lucru nu este corect. Putem asemăna educația informală, care începe la nașterea unui copil, posibil chiar înainte de naștere, cu cultura populară. O astfel de educație dezvoltă o multitudine de abilități, în special cunoașterea limbii materne și alte abilități cognitive și manuale, prea numeroase pentru a fi menționate.

Într-o adevărată cultură populară, educația informală s-ar conforma culturii locale. Nu ar exista aproape niciun motiv pentru care ar trebui să existe o bază mai largă a educației, cu excepția importantă pe care o voi discuta mai jos. Dar educația formală sau școala este ceva diferit. Deși școlarizarea nu trebuie să aibă loc într-o școală propriu-zisă și, din punct de vedere istoric, a fost adesea realizată foarte eficient la domiciliu de către tutori – un fel de analog școlarizării la domiciliu de astăzi -, școlarizarea are o latură universală care corespunde culturii înalte pe care încearcă să o transmită. Nu poate fi doar rețeaua de norme și obiceiuri locale. Aceasta își propune să predea cunoștințe organizate, artele liberale formate din trivium și quadrivium, științele în sensul originar al cuvântului, ale cărui vârfuri erau filozofia și teologia.

O astfel de cunoaștere este, prin natura sa, universală, nu locală, de aceea cultura înaltă are un caracter mai degrabă universal, spre deosebire de cea populară. Dar asta nu înseamnă că nu poate exista și diversitate în modul său de transmitere. Am menționat înainte venerabila practică a profesorilor privați. În mod similar, înainte de crearea diferitelor sisteme naționale de educație, o varietate de școli, sponsorizate de episcopi și ordine religioase, monarhi și autorități politice locale, bresle și altele asemenea grupuri au oferit acest tip de educație. Mobilitatea studenților și a facultăților din Evul Mediu, facilitată de utilizarea latinei ca limbă de predare, a contribuit la crearea unei uniformități în această educație, dar nu a existat o agenție sau un organism extern care să fi avut responsabilitatea sau autoritatea de a impune standarde uniforme.

Am spus mai sus că există un aspect al educației populare care ar trebui să aibă o bază mai largă decât simpla cultură locală. Care este acest aspect? Toată educația, cu excepția, poate, a celei mai tehnice, presupune anumite adevăruri ultime, de fapt, o teologie, chiar dacă teologia respectivă se exprimă ca o anti-teologie. Astfel, în secolele creștine, baza atât a culturii populare, cât și a celei înalte și a educației de toate tipurile din întreaga Europă era religia creștină. Această bază religios-culturală a fost adusă ulterior în noua lume a Americilor. Dar ceea ce trebuie remarcat este că orice religie întemeiată pe revelația divină trebuie să aibă anumite aspecte universale, deși de obicei prezintă variațiuni locale în aspectele non-esențiale. Astfel, culturile locale și educația populară din Europa erau creștine și întruchipau aceeași credință în obiceiurile, metodele și instituțiile lor variate. Uniformitatea acestora nu era considerată necesară, atâta timp cât uniformitatea credinței era menținută. Echilibrul corect între universalismul cerut de religie și înflorirea sănătoasă a culturilor locale nu a fost niciodată specificat cu exactitate. Dar, de fapt, educația formală a fost realizată din ce în ce mai mult de culturile locale sau naționale – de exemplu, prin înlocuirea treptată a latinei cu limba populară în școli și scrierile științifice. Este important de remarcat aici că utilizarea limbii latine la nivel internațional nu a fost niciodată o amenințare pentru numeroasele culturi și dialecte locale. Aceste dialecte locale și regionale au suferit mai mult din cauza uniformizării aduse de sistemele școlare naționale, care impuneau limba franceză, italiană sau germană pe întreg teritoriul național, decât au făcut-o vreodată din utilizarea latinei ca mijloc de educație formală și discurs științific.

Cu toate acestea, s-ar putea considera pe bună dreptate că discuția de mai sus nu se referă la starea reală a lucrurilor, așa cum există ea în această țară. Nu suntem creștinătatea medievală. Națiunea noastră asumă pluralismul și s-a abținut în mod explicit să înainteze niște principii politice fundamentale în sensul aristotelic al cuvântului, principii care privesc „binele, și anume binele suprem”.² Primul Amendament clarifică neutralitatea guvernului federal cu privire la astfel de probleme și a fost interpretat progresist în cursul secolului XX, încorporarat prin amendamentul 14, pentru a se aplica și statelor. Pe de o parte, acest lucru permite o libertate considerabilă de a urmări binele. Pe de altă parte, forțând statele și localitățile să adere la o astfel de neutralitate liberală față de bine, rezultă o subminare a căutării viziunilor comunitare asupra binelui.

Deși actualul regim american este cu siguranță un amestec de astfel de avantaje și dezavantaje, un lucru este clar: în general, orice instituții și practici descentralizate pe care încă le avem ar trebui păstrate. Scutirea, în majoritatea statelor, a școlilor non-publice de multe sau chiar de toate standardele statale este, în aceste condiții, un lucru bun, deoarece le permite celor care înțeleg ceea ce este benefic pentru sufletele elevilor să li-l ofere, fără prea multă interferență de la un guvern care nu susține niciun adevăr ultim. De asemenea, acesta este și cazul controlului școlilor publice de către guvernele de stat și locale, în ciuda eventualelor inconveniențe sau anomalii care ar putea apărea.

Concluzie

Descentralismul, așa cum este el articulat în principiul subsidiarității, trebuie să se bazeze pe natura și nevoile reale ale persoanelor umane. Astfel, politicile și economiile descentralizate și cultura și educația populară s-au adaptat și s-au format în funcție de nevoile fiecărei localități. Dar, de asemenea, așa cum am văzut mai sus, există și anumite aspecte universale la fel de corespunzătoare naturii umane. Viața și cultura umană vor înflori cel mai bine atunci când aceste două principii sunt văzute ca susținându-se reciproc, și nu în opoziție. Cu toate acestea, lumea modernă nu a urmat niciunul dintre aceste principii. În cea mai mare parte avem state centralizate care pretind că nu se bazează pe nicio viziune fundamentală asupra naturii umane, darămite pe teologie. Drept urmare, dacă dorim să construim din nou pe baze solide, trebuie să procedăm într-un mod mai tradiționalist. Trebuie să acordăm o atenție explicită primelor principii tradiționale moștenite din cultura creștină. Însă nici acestea nu vor fi eficiente dacă sunt combinate cu principii opuse – de exemplu, liberalismul de astăzi care a pus între paranteze orice considerație asupra concepțiilor tradiționale ale binelui. Astăzi, comunitățile noastre liberale ignoră principiile fundamentale ale unor epoci mai funcționale. Dar dacă vrem să facem vreun progres către restabilirea unei societăți umane sănătoase, trebuie mai întâi să discernem unde suntem, cum și de ce am ajuns acolo, și apoi să găsim acele mijloace care considerăm că ne vor duce acolo unde vrem să ajungem.

Articol original: Decentralism and Subsidiarity: Applications to Society and Culture

NOTE

1. Nr. 79 în traducere paveliană.
2. Etica, I, 2 (traducerea Oxford); în limba română, EN, trad. Stella Petecel, Editura Științifică și Enciclopedică: București, 1988 (n. trad.).

Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Andrei Poganu, student la Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării, Universitatea Timișoara de Vest specializarea Filosofie.