Problema legilor împotriva discursului de ură

Un articol de David Breitenbeck pentru The Everyman

Traducerea a fost realizată de Iulia Nedelcu, studentă la Facultatea de Litere, Universitatea de Vest din Timișoara

Am citit un articol din Washington Post care solicita Americii să adopte „legi împotriva discursurilor de ură.” Subiectul planează în aer de ceva vreme, iar mantre precum „discursul de ură nu este libertate de exprimare” sunt promovate din mai multe direcții.

Acest subiect atinge unul dintre principiile cheie ale republicii americane: ideea libertății de exprimare. Există foarte multe lucruri de spus în această privință, care ar necesita eseuri întregi pentru a fi explorate în mod adecvat.

Din fericire, problema discursului de ură în sine nu este dificilă. Se rezumă la o întrebare foarte simplă: „Ce este discursul de ură?”

Contradicțiile inerente în definirea discursului de ură

Întrebarea este simplă, dar deschide drumul către un răspuns neplăcut de alambicat. Unul dintre răspunsurile obișnuite ar fi „acel discurs care exprimă ură sau ostilitate împotriva grupurilor marginalizate”, ceea ce nu este deloc o definiție în toată regula, ci doar o tautologie. Cea mai bună definiție pe care am găsit-o până acum vine din partea infailibilei Wikipedia, unde citim: „discurs care atacă o persoană sau un grup pe baza atributelor precum rasa, religia, originea etnică, originea națională, sexul, dizabilitatea, orientarea sexuală  sau identitate de gen.”

Problema este că definițiile acestea nu clarifică nimic. În ce constă un „atac”? Și, la fel de important, ce atribute sunt subiect al discursului de ură, de ce și în ce măsură? Cel mai important, cine poate decide aceste lucruri și din ce motive?

Conform acestor definiții, nimic sau orice ar putea fi considerat discurs de ură în funcție de modul în care este interpretat și în funcție de viziunea despre lume a celor implicați. De exemplu, afirmația „comportamentul homosexual este păcătos” ar trebui considerată discurs de ură? Cineva ar putea simți că este un atac, dar altcineva ar putea susține la fel de ușor că nu este un „atac”, ci doar o declarație cu privire la realitate sau, cel puțin, un punct de vedere legitim. Oricare dintre părți ar putea fi îndreptățită, dar dacă „discursul de ură” trebuie interzis, atunci una dintre ele trebuie aprobată legal, ceea ce înseamnă că o anumită viziune asupra lumii trebuie să devină poziția oficială a statului.

Mai trebuie adus în discuție un aspect. Presupunând că afirmația de mai sus „trebuie condamnată ca discurs de ură”, cum rămâne cu afirmația „Creștinismul este plin de ură”? Acest enunț este mult mai agresiv și, din moment ce religia este listată printre subiectele ce nu trebuie atacate, atunci cu siguranță aceasta s-ar încadra la discursul de ură.

Contradicția nu este prezentă doar în cazul acesta. Așa cum am arătat mai sus, a pune în practică o legislație cu privire la discursul instigator la ură înseamnă a impune o poziție pentru politica oficială a statului și a declara orice alternativă inacceptabilă și plină de ură. Singurul mod în care am putea evita contradicțiile ar fi printr-o definire temeinică a „atacului”, urmată de stabilirea un standard strict pentru catalogarea acțiunilor care reprezintă un atac așa încât, până la urmă, tot sistemul ar ajunge să fie redundant, întrucât apelurile deschise la violență sau intimidare ar fi deja ilegale.

Discursul de ură presupune o viziune globală prestabilită

O altă problemă esențială poate fi ilustrată doar prin aducerea în discuție a unei categorii sociale împotriva căreia a fost îndreptată o cantitate enormă de ură, care din punct de vedere istoric a fost o victimă frecventă a violenței, atât la scară largă, cât și individuală, și totuși nimeni nu a sugerat vreodată protejarea acesteia conform legilor cu privire la discursul de ură. Desigur, vorbesc despre clasa celor bogați.

Problema pe care am încercat să o ilustrez prin acest exemplu este următoarea: conceptul de discurs de ură se aplică în mod explicit numai acelor forme de ură pe care le-au stabilit întemeietorii conceptului, din motive cunoscute doar de ei înșiși. Astfel, ei nu se opun limbajului agresiv și instigator la ură per se, ci doar discursului îndreptat împotriva valorilor lor particulare.

Am apelat la cazul celor bogați pentru a demonstra că acest concept este pus în practică în mod întemeiat. Orice aplicare corectă și uniformă a unui astfel de concept ar trebui să includă și statutul economic, poziția socială și credințele politice printre categoriile de atribute protejate de limbajul instigator la ură. O aplicare uniformă a acestui principiu ar avea ca rezultat situația tragicomică în care fiecare subiect imaginabil ar fi o potențială sursă de discurs de ură și, întrucât nu știm exact în ce constă un „atac”, orice discurs pe care o persoană îl găsește ofensator sau iritant ar putea fi considerat un atac ce trebuie penalizat. Bineînțeles, acest lucru ar exacerba natura inerent contradictorie a conceptului într-așa măsură, încât s-ar ajunge la nebunie pură.

Într-o astfel de situație, judecătorul sau avocații ar trebui să decidă pentru fiecare caz individual. O lege cu privire la discursul de ură implică cenzura liberei exprimări de către aceste instanțe. Acest lucru nu numai că permite, dar chiar pretinde impunerea pe cale legală a unei anumite viziuni asupra lumii. Observați însă că toate acestea reies doar din simpla definiție a conceptului, dacă presupunem o aplicare relativ corectă și uniformă a acestuia. Din păcate, istoria recentă nu ne îndeamnă să ne așteptăm la o punere în practică imparțială, precum cea pe care am imaginat-o eu mai sus.

Pe scurt, ideea legilor cu privire la discursul de ură este în același timp vagă, până la lipsită de sens, contradictorie și pusă în aplicare în mod selectiv. În esență, este un potențial concept juridic bazat pe un limbaj emoțional („ură”, „atac”), mai degrabă decât pe un limbaj obiectiv sau legal ( „fals”, „defăimător”), ceea ce înseamnă că este ambigu prin însăși natura sa.

Ambiguitatea, când vine vorba de chestiuni legale, este un lucru extrem de periculos. Ea permite statului și autorităților să aplice legea în orice fel doresc, fără să fie condiționate de niște reguli clare. Aceată situație  duce la impunerea pe cale legală a unei viziuni asupra lumii, deși acest lucru nu este făcut în mod explicit.

La aceste afirmații s-ar putea răspunde că o persoană dotată cu un minim bun simț poate discerne între ce este și ce nu este discurs de ură. Cumva, această idee înrăutățește problema. Este adevărat că o persoană obișnuită are în minte o idee mai mult sau mai puțin clară despre ce înseamnă un „discurs de ură” – genul de ură flagrantă, cumplit de crudă pe care o vede în filme sau documentare, care se manifestă prin amenințări și insulte. Aceasta e imaginea pe care o va avea în minte cetățeanul de rând când va vota în favoarea unor legi împotriva discursului instigator la ură. Problema este că această imagine nu va fi folosită ca standard legal, fiindcă standardul va putea fi stabilit de orice avocat, judecător sau politician. Cu alte cuvinte, legea va fi una, iar ce înțelege cetățeanul, alta.

Pe scurt, „discursul de ură” nu înseamnă, de fapt, nimic suficient de specific încât să poată fi pus în aplicare în mod imparțial și corect. Rezultatul este că statul nu numai că poate face orice îi place și poate cenzura libera exprimare, dar poate face acest lucru cu aprobarea și susținerea populației, deoarece cetățeanul de rând va observa punerea în aplicare a legii din perspectiva sa subiectivă și comodă, până în momentul în care consecințele se vor răsfrânge și asupra lui.

Astfel, legislația privind discursul de ură este un cec în alb. Este genul de lege pe care oricine ar putea să o încalce în orice moment, dar împotriva căreia populația în ansamblu nu va obiecta. Sper că nu trebuie să subliniez faptul că aceasta ar fi o situație mult mai nefastă decât cea în care discursul ostil este încă permis în viața publică.

Articol original: The Logical Problems With Hate Speech Laws