Răbdare sau Timp

Săptămâna trecută, corespondând cu un prieten, am ajuns, dintr-una-ntr-alta, să ne-ntrebăm unul pe altul dacă avem sau n-avem timp.

N-aveam, evident. Cu ocazia respectivă, însă, ne-am dat seama că amândoi aveam altceva: ceva ce s-ar putea numi (sper că sesizați auto-ironia) “cultul răbdării”.

Fiecare învățase, din motivele sale și pe pielea sa, că răbdarea este valoroasă.

Răbdarea singură te ține în legătură cu ce e important. Răbdarea te împiedică să te pierzi cu firea în fața eșecului sau, mai rău, a succesului. Una peste alta, răbdarea te împiedică să produci, bezmetic, în fața ta și-a altora, dovezi că ți-ai fructificat timpul și “aptitudinile”. În treacăt fie spus, între fructificarea primul și fructificarea ultimelor nu există absolut nicio legătură.

Preiau mai jos niște pasaje din corespondența la care fac referire. Socotesc că răbădări, nerăbdări, proiecte și un pic de timp (mai) avem toți.

Vă invit să reflectăm împreună la următorul lucru: între omul care are foarte multă răbdare și cel care n-are răbdare deloc sunt mai multe asemănări decât diferențe. Știți care e asemănarea cea mai periculoasă? Și unul și celălalt crede că dispune de timpul său.

Îi scriam prietenului meu că am enorm de multă răbdare. O răbdare care sfidează aceste vremuri târziu-moderne (pe care am avut nenorocul să le prind), o răbdare care mă împiedică să abandonez orice proiect început cândva.

Am o răbdare atât de mare, că, iată, niciun proiect n-o poate depăși. Cu atât mai rău pentru proiect!

Tot săptămâna trecută mi-am dat seama că răbdarea mea începe să semene cu altceva. Mi-a răsărit atunci în memorie o afirmație de care uitasem: pe la 29 de ani mă lăudam cuiva că am ambiția unui om care tocmai a împlinit 93 de ani. Partea proastă e că nu mințisem.

Săptămâna trecută am pus aceste gânduri pentru prima oară cap la cap. Cu această ocazie mi-am dat seama că epistola mea nu era atât falsă, cât “închipuită”. Pagini întregi în care îmi arătam mie însămi că nu mă las în ruptul capului hăituită de timp!

Nu mint […] când îți spun că nimic nu mă sperie mai tare decât să fac, fără voie, confuzie între perseverența mea ne-ambițioasă și încremenirea în proiect.

Se decriptează ușor o asemenea risipă. Nimeni nu se simte mai hăituit de timp decât cel care face totul cu încetineala celui care “nu știe” că timpul îi suflă în ceafă. (…)

Orice formă de răbdare “supraomenească” e de fapt trufie compensatorie. (…)

Nu reușesc nici eu prea bine să-mi dau seama (…) cum anume mecanismul compensării ar putea antrena trufii luciferice, cum ar putea, în fapt, antrena și altceva decât mica libertate vanitoasă de a încerca să dispui de o după-amiaza de duminică.

Dar gândește-te un pic: Ca să scapi de absolut banala teamă de timp oferindu-ți răbdare cu nemiluita îți trebuie tupeu și “viziune”.

În primul rând, cine te crezi ca să-ți oferi chiar tu așa ceva? Cum să decizi, placid, că de azi te vei umple de răbdare? (…) 

În al doilea rând, dacă tot vrea omul să facă pe deșteptul și decide să se cadorisească în felul ăsta, nu mai bine se abține s-o facă în manieră compensatorie?

N-ar putea, de pildă, să-și dea multă răbdare și puțin timp?

N-ai putea să te restrângi, ca să te împlinești? Să te reduci, pentru ca darul răbdării (pe care tot ți l-ai făcut) să nu fie rodul nevrozei, ci rodul smereniei? (…) Astfel, în termenii textului [la care facem referire, despre creatorii vulnerabili și despre creatorii impecabili], darul răbdării ar fi atunci o consecință a vulnerabilității tale. Opera perfectă n-o scrie oare chiar vulnerabilul care și-a învățat cu greu răbdarea? Și nu, cum s-ar crede, impecabilul care – ne-greșind – și-a făcut cadou o nesfârșită răbdare?

Nu mai speculez. Mă gândeam, însă, că de câte ori îmi vine să mă plâng că n-am timp (…) se ridică din adâncul meu o altă voce care spune: DAR TU CINE TE CREZI? De ce-ai avea tu timp? Cine ți-a promis ție timp? Cine e dator să-ți dea ție timp, și încă timp “întins”, de calitate?

Nici chiar tu nu-ți datorezi așa ceva! Faci ce poți cu timpul tău.

Împrietenește-te că el fiindcă altul nu e. Nu spun că nu “ți s-a dat”, ci că “nu e“. Timpul e care este. Găsește-(ț)i, apoi, o răbdare pe măsură; o răbdare care să i se potrivească.

Am căzut de acord, eu și prietenul meu, că e bine să-ți ajungi la timp din urmă răbdarea.

Nu mi-e clar, din păcate, când și dacă afla-vom cum.