„Fedra”, de Jean Racine

Jean Racine (1639-1699) a reprezentat apogeul clasicismului francez, tragediile sale respectând structura propusă de Aristotel în Poetica (regula celor trei unități: de timp, de spațiu și de acțiune, versuri cu ritm de 12 silabe, compoziția în 5 acte, personaje de sorginte nobilă etc.) și perfecționând personajul tragic, conferindu-i o complexitate surprinzătoare în comparație cu personajele corneliene, spre exemplu, care au o singură trăsătură de caracter predominantă.

Fiind orfan de la o vârstă fragedă, a fost crescut de bunica sa la mănăstirea Port-Royale, primind o educație jansenistă care avea să îi influențeze modul de gândire și creația pentru tot restul vieții. Și-a făcut intrarea pe scena artistică a Franței în forță, dovedind o cunoaștere profundă a publicului, care a migrat de la unul predominant masculin format din militari atunci când a debutat Corneille, la unul predominant feminin, cercurile artistice făcându-se și desfăcându-se în intimitatea saloanelor.

Ultima sa tragedie este Fedra, jucată pentru prima dată în 1 ianuarie 1677. Ce o face remarcabilă sunt sentimentele puternice, personajele complexe și situațiile tensionate surprinse în cadrul restrictiv și strict al tipicului structural clasicist. Prin această tragedie, care a cunoscut un succes imens, Racine își dovedește încă o dată geniul, inovând piesa de inspirație tragică printr-un lucru nemaiauzit până atunci în variatele ei reinterpretări: personajul central este feminin. Folosindu-se de dihotomiile vinovat/inocent, cuvânt/tăcere, lumină/întuneric, dramaturgul francez surprinde în Fedra personajul tragic autentic, construit conform indicațiilor lui Aristotel din Poetica, după cum anunța Racine în prefața operei.[1] Prin caracterul ambivalent al Fedrei, care este „nici întru totul inocentă, nici întru totul vinovată”[2], Racine surprinde complexitatea personajului, îi oferă dimensiune, permițând publicului să simpatizeze cu el și să se pună în locul lui, îndeplinind astfel funcția primară a tragediei (în viziunea lui Aristotel), aceea de catharsis.

Opoziția cuvânt/tăcere și puterea pe care o are cuvântul în opera raciniană sunt surprinse în două scene importante: mărturia Fedrei către doica sa Oenone și discuția dintre Fedra și Tezeu. Prima scenă surprinde acestă putere a cuvântului prin refuzul inițial al Fedrei de a articula iubirea sa incestuoasă față de fiul ei vitreg Hippolit. Odată verbalizată, mai ales față de altcineva, această iubire devine reală, cu adevărat monstruoasă, cuvântul conferind sentimentelor dimensiunea reală. Cea de-a doua scenă menționată se petrece în urma întoarcerii lui Tezeu din război, unde a fost presupus mort. Oenone îi spune că Hippolit este de fapt cel care și-a mărturisit iubirea față de Fedra, iar Tezeu, în urma comportamentului bizar al celor doi, o crede, exilându-și fiul și cerându-i zeului Neptun să îl pedepsească. Aici intervine forța tăcerii: cu un singur cuvânt, Fedra ar fi putut să salveze viața fiului său vitreg, însă nu este în stare să își recunoască vina, condamnându-l astfel la moarte.

Tipic tragediei clasice este de a scoate personajele de sub caracterul apăsător și inevitabil al fatalității, iar Fedra nu face excepție de la această regulă. Racine înlocuiește acest concept, care era asociat cu politeismul grecilor (concept opus liberului arbitru promovat de biserica catolică, predominantă în Franța secolului al XVII-lea), cu pasiunea. Fedra realizează că iubirea sa pentru fiul său vitreg este ceva greșit, însă nu reușește să se opună forței atotcuprinzătoare a pasiunii sale. Acest lucru este surprins foarte transparent în mărturia ei față de Hippolit, unde a mers cu intenția de a-l plânge pe Tezeu (presupus a fi mort) și de a discuta cu fiul său despre succesiunea la tron. Fără să își dea seama, prinsă în mrejele pasiunii, Fedra își mărturisește dragostea față de obiectul pasiunii ei, îngrozindu-l. Deși încearcă să își țină în frâu iubirea incestuoasă, pasiunea este de nestăpânit și duce la deznodămândul operei, moartea Fedrei.

Un alt lucru interesant care atrage simpatia publicului este faptul că personajele sunt pedepsite după merit, niciun personaj nevinovat nu moare la final. Astfel, Racine introduce interesul amoros al lui Hippolit, motivul pentru care moartea sa este justificată în ochii publicului, verișoara sa Aricia. Aceasta nu apare în piesa lui Euripide Hippolytus sau în cea a lui Seneca, Phaedra, care au fost sursele de inspirație pentru Fedra lui Racine.

Racine este capabil să actualizeze un mit antic, fiind considerat încă actual și captivant. Reușește să surprindă modul în care pasiunea o supune și o schimbă pe Fedra, ilustrând perfect caracterul ambivalent al acesteia. Această ambivalență nu ar fi putut avea alt rezultat decât cel prezentat de vestitul dramaturg francez. După cum spune și Roland Barthes: „Fedra este însăși tăcerea sa: ruperea acestei tăceri înseamnă moartea, dar și moartea nu poate fi altceva decât să fi vorbit”[3].

Racine, Jean, Phèdre, Paris,Théâtre classique, 2015.

NOTE:

[1] Racine, Jean, Phèdre, Paris,Théâtre classique, 2015, p.4.

[2]„ni tout a fait innocent, ni tout a fait coupable”, Ibidem.

[3] „Phèdre est son silence même : dénouer ce silence, c’est mourir, mais aussi mourir ne peut être qu’avoir parlé”, Barthes, Roland, «L’Homme Racinien», în Sur Racine, Paris, Editions du Seuil, 1963, p.116.