RECENZIE. Modelul Antim, modelul Păltiniș. Cercuri de studiu și prietenie spirituală

Vârsta studenției este crucială; perioada formării este definitorie pentru felul în care orice tânăr urmează să își croiască viața. Într-o lume imensă și teribil de confuzantă prin multitudinea de direcții pe care o propune, discernământul a devenit cea mai de preț virtute pe care o poate dobândi cineva. Degeaba le știi pe toate dacă nu știi ce să alegi; degeaba le poți pe toate dacă nu știi care este de trebuință. “Darul deosebirii”, așa cum mai numea pictorul Paul Gherasim discernământul, este răspunsul la această problemă. Însă întrebările care decurg logic de aici sunt asemeni celor puse de Menon în dialogul platonician cu același nume: discernământul (înțelepciunea) poate fi el dobândit? Și dacă da, cum?

Acesta este și motivul pentru care am ales să prezint această carte: în contextul crizei școlii românești, a crizei culturii și educației clasice în genere, Anca Manolescu oferă publicului modelele recente și vii ale formării intelectuale și spirituale, aparținând culturii românești. Modelul grupului de la Mânăstirea Antim și al cercului de la Păltiniș reprezintă adevărate școli  de gândire, croite după modelul marilor școli din istorie. Antimul și Păltinișul sunt grupuri de studiu în care treptele cunoașterii și zbuciumul căutării înțelepciunii nu au încetat totuși, chiar și într-o lume cu totul ostilă adevărului.

Studiul Ancăi Manolescu își propune să așeze cele două cercuri în contextul istoriei filosofiei, dar mai ales să surprindă “imaginea grupului de studiu”, atmosfera. În acest sens lucrarea descrie și explică caracteristicile unui grup de studiu care redau cel mai bine acestă atmosferă a “prieteniei studioase”.

Lucrările care stau la baza studiului doamnei Manolescu sunt: Timpul Rugului Aprins, de Pr. André Scrima și Jurnalul de la Păltiniș, al domnului Gabriel Liiceanu.

În prima parte, autoarea încearcă să readucă în lumină importanța studiului; ba mai mult:  se încearcă “împăcarea” dintre perspectiva intelectuală, filosofică asupra formării și cea religioasă, care uneori exclude necesitatea unei formări din punct de vedere intelectual, rațional. Argumentele sunt modelele marilor filosofi ai Antichității, dar și cele ale marilor teologi ai Evului mediu și nu numai. Tot aici este expusă ideea care stă la baza lucrării, intenția cu care se pornește la drum. Anca Manolescu descrie acele elemente specifice ale unui grup de studiu, acele elemente care definesc un astfel de cerc. În acest sens, sunt abordate tematic: prietenia, locul, tema exercițiului, tema treptelor în formare, tema maestru-ucenic, problema normativității, “rigoarea informală a vieții studioase”, influența unui astfel de grup, tema elitei, raportarea la cotidian și, nu în ultimul rând, tema rațiune-credință.

Al doilea capitol – Aerul ușor al prieteniei – surprinde atmosfera “prieteniei studioase”, așa cum o numește autoarea. Este vorba desprea acea prietenie care se naște pe un drum comun al căutării. Acesta este capitolul care atinge cel mai bine, din punctul meu de vedere, intenția autoarei: zugrăvirea “imaginii unui cerc de studiu”.

Prima temă a acestui capitol este “Cercul de studiu și memoria creatoare”. Ideea de “memorie creatoare” este atribuită scrierilor memorialistice ale unor autori, care au devenit mai apoi mari opere. Sunt lucrări în care diferiți gânditori și-au expus parcursul, căutările, devenind astfel modele pentru întrega lume. Mai exact este vorba despre autobiografia filosofică: o reevaluare a întregului parcurs al unui gânditor din perspectiva maturității. Exemplele principale pe care Anca Manolescu le descrie sunt cel al lui Nikolai

Berdiaev, Autobiografia filosofică și cel al Confesiunilor Fericitului Augustin. Sugestia este că acest tip de abordare a făcut posibilă și existența celor două lucrări care stau la baza studiului, anume Jurnalul de la Păltiniș și Timpul Rugului Aprins. Astfel, “cercul de studiu” reprezintă un mediu de observare, cunoaștere și explicare a sinelui și a realității exterioare.

În continuare sunt descrise cele două grupuri de studiu: cel de la Mânăstirea Antim, din București și cel de la Păltiniș. Pe scurt, activitatea grupului de la Antim a început în anul 1943 și s-a încheiat în 1958, când membrii grupului au început să fie arestați și condamnați la ani grei de temniță. Grupul era format din Alexandru Teodorescu – Sandu Tudor, după pseudonimul de scriitor și devenit ulterior schimonahul Daniil (foto dreapta) – Alexandru Mironescu, Pr. André Scrima (foto sus), Pr. Benedict Ghiuș și Ioan cel Străin – monahul care îi învățase rugăciunea inimii – la care se mai adaugă și alții; de pildă Pr. Sofian Boghiu, Paul Constantinescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu. Numele grupului – Rugul Aprins – făcea aluzie la rugăciunea inimii pe care cu toții încercau să o cultive.

Constantin Noica, pe de altă parte, începuse “taberele” de studiu la Păltiniș după ce ieșise din detenție, în 1970, iar lecțiile de filosofie au durat până în anii ’80,’90. Cercul era compus din C. Noica și ucenicii săi: Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Însă mai erau și alți intelectuali români de mare importanță, precum: Sorin Vieru, Andrei Cornea, Mihai Șora sau Monica Pillat.

Grupul de studiu este așadar un grup de prieteni, maestrul este “un coleg, nu un stăpânitor al adevărului”. Întâlnirea dintre membrii grupului are loc “pe vertical ființei lor”. Formarea fiecăruia are loc prin dialog: “scenariul formării de sine în dialog cu colegii”. Acest lucru generează și coeziunea membrilor. Există în permanență un “joc între disciplină și libertatea gândului”. Locul de studiu este înalt și liniștit, propice pentru regăsirea sinelui. Studiul și viața în comun (după grecescul syzén), cercetarea împărtășită, generază o diferență în raport cu restul comunității, cetății: “locul filosofiei era în același timp rezervat și (între) deschis, discret și exemplar, marginal și radiant”. La toate acestea se adaugă exercițiile și practicile “menite să dea minții și trupului o conformație potrivită”, adică un program de studiu, ceea ce trimite la tema treptelor de formare. Numai astfel poate avea loc transformarea sinelui: “învățătura trăită, transformare de sine, într-un mediu de colegialitate, dezbatere și studiu, animat de un maestru.”

Fiecare din aceste teme se regăsește în ambele modele – Antim și Păltiniș. Există totuși o distincție: dacă în cazul grupului de la Antim regăsim cu precădere tema prieteniei și a colegialității, în cazul școlii de la Păltiniș tema maestru-ucenic este un element central.

Pentru o mai bună înțelegere, cele două grupuri de studiu sunt comparate atât cu școli celebre din antichitatea păgână, ca Academia lui Platon, Lyceul lui Aristotel sau cu Grădina lui Epicur, cât și cu școli importante din antichitatea creștină, ca cercul Hypatiei sau al lui Origen.

În rezumat, studiul Ancăi Manolescu își atinge menirea. Este o lucrare ce își propune să aducă laolaltă cele două școli și să le extragă esența, adică ceea ce se regăsește în cazul ambelor. Problema formării intelectuale printr-un studiu continuu este așadar dezirabilă, întrucât numai astfel se pot găsi răspunsuri noi pentru probleme noi. Însă această formare studioasă este prin urmare anevoie de împlinit fără “aerul ușor al prieteniei”.

MANOLESCU, Anca. Modelul Antim, Modelul Păltiniș. Cercuri de studiu și prietenie spirituală. ed. Humanitas. București. 2015.

Autor: Tudor-Alexandru Jinga, student la Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării, specializarea Filosofie, Universitatea de Vest, din Timișoara.