RECENZIE „Scrisorile persane”, Montesquieu

O recenzie semnată de Iulia Nedelcu, studentă la Facultatea de Litere, Universitate de Vest din Timișoara

În anul 1721, Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu, publică Scrisorile persane, un roman epistolar în care iluministul francez își imaginează cum ar arăta cultura europeană pentru un călător venit de pe alt continent. Scrisorile cuprind impesiile de călătorie a doi bărbați, Rica și Usbek, care pleacă în căutarea înțelepciunii. Aceștia își lasă în urmă țara, familia și avuția, plecând într-o călătorie pe cât de obositoare, pe atât de fascinantă. Scopul lor este acela de a descoperi virtuțile, moravurile și stilul de viață al altor popoare, pentru a învăța cât mai mult din toate acestea. În scrisori, bărbații povestesc celor rămași acasă impresiile și gândurile lor, realizând astfel un portret extrem de detaliat al societăților cu care interacționează.

Acesta este nivelul ficțional al cărții, care nu este de fapt nimic mai mult decât un cadru care îi oferă lui Montequieu o foarte mare libertate de expimare. Pentru opera sa, spațiul Oriental este un mediu imaginar, neutru și deloc agasant pentru societatea franceză (cea mai mare parte din acțiune are loc la Paris și prin împrejurimi). Acest lucru era necesar fiindcă Montesquieu dorește să facă o critică subtilă a societății franceze. Tocmai fiindcă oamenii erau sătui de observații și critici, iar astfel ar fi refuzat din prima o lectură moralistă, autorul trebuie să facă apel la o tehnică ingenioasă: el descrie moravurile și obiceiurile francezilor prin ochii naivi și curioși ai unui străin, căruia nu i se poate lua nimic în nume de rău, tocmai fiindcă nu e de-al locului. Într-un fel, Motesquieu își păcălește compatrioții, știind că acestora le-ar fi mult mai ușor să accepte o critică ascunsă după un văl de inocență care le strârnește simpatia decât una directă.

Este, în fond, un șiretlic bazat pe simpla obervație sociologică – oricine ar fi scandalizat să audă din gura cuiva „Voi, românii, sunteți un popor de analfabeți funcționali”, mai ales dacă cel care o spune e tot român, însă o replică anecdotică în care este transmis același mesaj voalat, cu umor și suplețe, ar avea mai multe șanse de a ajunge la auditori pentru simplul motiv că nu ar fi respins din prima. De aici înainte, idealul ar fi ca aceștia să și înțeleagă mesajul, însă Montesquieu s-a asigurat mai întâi că ideile sale ajung până la francezi, putând doar să spere că aceștia vor și înțelege ceva. Printre numeroasele exemple de critici indirecte aduse societății franceze, grăitoare sunt scrisorile LV, în care Rica îi povestește uimit cu câtă lejeritate se raportează francezii la adulter și libertinaj („Les Français ne parlent presque jamais de leurs femmes, c’est qu’ils ont peur d’en parler devant des gens qui les connaissent mieux qu’eux”[1]); scrisoarea XCIX, în care tot Rica vorbește despre modă și ritmul aberant în care se schimbă tendințele („Une femme qui quitte Paris, pour aller passer six mois à la campagne, en revient aussi antique que si ele s’y était oubliée trente ans”[2]), descriind uimit și cu o ironie mai mult sau mai puțin subtilă coafurile parizienilor („…leur hauteur immense mettait le visage d’une femme au millieu d’elle-mȇme”[3]).

Dintre toate cele descrise, cel mai rău pare să fie diletantul, față de care Montesquieu are un fel de alergie. În numeroase scrisori este descris felul ipocrit în care astfel de oameni caută să impresioneze în orice clipă și  în care este ironizată micimea gândurilor și spiritului acestora. Diletanții doresc mereu să fie admirați pentru un bel esprit pe care și-l fabrică artificial învățând pe de rost fraze din cărți sau notându-și idei pe care să le reproducă ulterior, reușind să dea impresia unei minți luminate și a unei prezențe de spririt demne de invidie. Autorul îi descrie tăios, fără a păstra obișnuita îngăduință cu care satirizează alte slăbiciuni omenești.

Scrisorile persane nu se rezumă doar la o critică socială, fiindcă Montesquieu este pe deplin conștient de șansa extraordinară pe care o aduce cu sine acest cadru ficțional, la nivel de percepție al textului. O spune el însuși în prefața cărții : „Dans la forme de lettres, l’auteur s’est donné l’avantage de pouvoir joindre de la philosophie, de la politique et de la morale, à un roman”[4]. Iluministul francez se dizolvă în spatele personajelor Usbek și Rica, tranformându-i, după caz, în teologi sinceri, boemi amabili, observatori aspri, care nu se rețin de la judecăți și mici bârfe, soți geloși și tiranici, filosofi experimențati (grăitoare aici cele patru scrisori în care se regăsește istoria troglodiților, nimic altceva decât un scurt tratat filosofic despre viața trăită în conformitate cu virtutea, prezentat sub formă anecdotică de către Usbek).

Acestea tratează subiecte atât de diverse încât, citind nici cincizeci de pagini, ai impresia că ai citit cel puțin o sută. De la întrebări cu privire la dogme, cunoașterea prin simțuri, problema bunei cuviințe a femeilor și a stăpânirii pe care persanii o exercită asupra soțiior lor (Usbek este foarte șocat să vadă femei libere, lucru care îl pune în dificultate și generează câteva pagini de frumoasă introspecție), multe dintre scrisori ating și subiecte care vor fi analizate pe larg în Despre spiritul Legilor (1748), precum tipurile de putere, critica colonizării, influența climatului ș.a.m.d.

Folosindu-se cu măiestrie de ceea ce îi oferea epoca – povestirile asiatice erau la modă, iar Persia fusese descrisă amănunțit de alți autori – Montesquieu scrie un roman superb, în care se împletesc armonios câteva elemente greu de găsit într-o singură operă: o ironie dulceagă dusă la cel mai înalt nivel de rafinament, acuratețea observațiilor sociologice, dar și a descrierii unor procese psihologice fine (în special în pasajele care descriu tulburarea resimțită de cei doi bărbați atunci când lucruri în care credeau cu tărie sunt zdruncinate de contactul cu alte viziuni), profunzimea gândurilor pe care autorul le răsfiră pe tot parcursul romanului și, nu în ultimul rând, savoarea limbii.

 „Mi-am dat întotdeauna seama că pentru a reuși în societate este mai bine să treci drept nebun, rămânând înțelept în sinea ta”, Montesquieu, Cahiers.

NOTE:

[1] „ Francezii nu vorbesc niciodată de soțiile lor. Le e frică să vorbească de ele în fața oamenilor care le cunosc mai bine decât ei”- Lettre LV, Raports des époux en France

[2] „O femeie care părăsește Parisul pentru a petrece șase luni la țară se va reîntoarce atât de demodată, de parcă ar fi stat departe de capitală timp de treizeci de ani”- Lettre XCIX, Inconstance des modes et des moeurs en France

[3] „ …înălțimea lor imensă punea chipul unei femei la mijlocul corpului acesteia”-Lettre XCIX, Inconstance des modes et des moeurs en France

[4] „Sub forma scrisorilor, autorul își oferă libertatea de a adăuga filosofie, politică și morală într-un roman”- Montesquieu, Quelques réflexions sur les Lettres persanes, 1758