Ioan Stanomir. Regimul Dragnea şi impasul istoric al României

România se află, la centenar, în capcana unui impas istoric. Mai mult decât un accident ivit din voinţa de putere a unui arivist provincial, regimul Dragnea este expresia răului profund care bântuie patria noastră. Ca niciodată în anii din urmă, pare că nimic nu mai există în România în afara succesiunii, aparent nesfârşite, de acte demagogice, de atacuri împotriva domniei legii şi de gafe ministeriale ce aduc dezonoare unui întreg popor. Ca niciodată în anii din urmă, dezbaterea publică este sufocată de miasmele mediocrităţii agresive: totul se organizează în jurul acestei vaste conspiraţii pe care o ţese PSD, o conspiraţie instituţională a cărei ţintă este consfinţirea triumfului imposturii şi prostiei încărcate de propriul ei orgoliu. Cât despre viitorul ţării, acesta este desenat de Liviu Dragnea în studioul “ Antenei 3”. Scamatoriile bugetare capătă respectabilitatea programului de guvernare.

Impasul istoric în care ne aflăm instalaţi evocă marasmul fără de ieşire al ceauşismului muribund. Elita cleptocratică a PSD posedă această vocaţie unică de compromitere a oricărui standard de decenţă publică. Onestitatea profesională şi corectitudinea privată sunt, în România Centenarului, valori ce nu au nici un corespondent în alcătuirea statului nostru. Contraselecţia pe care se fondează regimul Dragnea este sistematică şi ea vizează întronarea domniei arbitrarului programatic. Lipsa de competenţe este cea mai importantă dintre competenţele pe care mizează Liviu Dragnea în selectarea personalului guvernamental.

Impasul istoric pe care îl resimţim atâţia dintre noi este staţia terminus a unui eşec post-decembrist de reformare a statului şi de eliminare a reţelelor care îl parazitează. PSD–ul lui Liviu Dragnea este expresia acestei Românii care, prin reciclarea ceauşismului, a produs o elită ce evocă anii de nevertebrare intelectuală ai societăţii socialiste multilateral dezvoltate. În absenţa anului 1989, Liviu Dragnea ori Viorica Dăncilă ar fi activat în rândurile unui partid comunist român pentru care fidelitatea tribală era singurul criteriu de promovare. După trei decenii de la anul 1989, avem, prin regimul Dragnea, imaginea continuităţii proiectului reductibil la subdezvoltare, lăcomie şi parvenitism. Servilismul lacheilor mediatici de acum se revendică de la acelaşi model antropologic: cultul personalităţii domnului Dragnea are toate ingredientele familiare trecutului totalitar.

Impasul istoric al României centenare înseamnă şi absenţa oricărei reflecţii lucide despre patria noastră şi parcursul ei viitor. Agramatismul şi dezacordurile ţin loc de agendă publică. Grotescul de care suntem înconjuraţi este asemeni unei cămăşi a lui Nessus de care nu ne mai putem despărţi. Decenţa este copleşită de rutina imposturii. Asaltul incompetenţei este fără precedent. Laşitatea revine , spre a perverti corpul social.

Regimul Dragnea este oglinda pe care destinul ne-o pune în faţă, colectiv, la o sută de ani de la Unire. În această oglindă se pot cerceta trăsăturile unei ţări luate în captivitate. Inerţia, complicitatea, incompetenţa sunt culorile în care se fardează România lui Liviu Dragnea.

Ieşirea din acest impas comunitar înseamnă regăsirea drumului care să refuze demagogia şi care să treacă, în cele din urmă, prin vămile modernizării instituţionale autentice. Eternizarea somnolenţei iresponsabile înseamnă scufundarea, definitivă, în noroiul fetid al ratării colective.