Regimul Dragnea şi pasivitatea prezidenţială

Nimic din ceea ce a întreprins, distrugător şi tenace, regimul Dragnea nu ar fi fost posibil în absenţa pasivităţii prezidenţiale a lui Klaus Iohannis. Numirea, fără ezitare,a Ecaterinei Andronescu la Ministerul Educaţiei evocă imprudenta şi fatala acceptare a Vioricăi Dăncilă: în ambele ocazii, şeful de stat este incapabil să ofere o reacţie articulată la acţiunile PSD.

Simbolic, în două dintre domeniile pe care Preşedintele le gestionează, protejarea constituţiei şi politica externă, regimul Dragnea a fost în pemanentă ofensivă, producând daune ireversibile. Statul de drept este, în subminat de către o legislaţie anti- europeană, în vreme ce identitatea occidentală a României este în pericol. Sunt doar două cazuri ce ilustrează activismul distrugător al PSD şi pasivitatea şefului de stat.

Coabitarea de faţă este cea în cadrul căreia autoritatea Preşedintelui Republicii se află la un minim istoric. Preşedintele este, de facto,un actor irelevant, unul care nu poate sau nu-şi propune să mai intervină în ecuaţia procesului decizional. Pasivitatea este parte a indeciziei cu care Klaus Iohannis acţionează. Gesturile corecte şi ferme sunt urmate, ca într-un tipar, de perioade îndelungate de eclipsă. Asumarea valorilor nu este dublată de tenacitatea implicării.

În fapt, acest mandat prezidenţial ce stă să se încheie este, în mare măsură, unul care se confundă cu sentimentul de frustrare generat de conduita şefului de stat. Lipsa de solidaritate cu cei ce, în stradă sau în instituţii, se opun regimului Dragnea este, adeseori, semnul acestui pasivism ridicat la rangul de doctrină de stat. Dorinţa, programatică, de detaşare de Traian Băsescu şi de activismul său a condus la îmbrăţişarea unei atitudini ce nu face decât să întărească regimul Dragnea. Inabilitatea de a specula fisurile din PSD este evidentă, după cum evidentă este lipsa de voinţă in direcţia unei confruntări autentice cu Dragnea şi complicii săi.

Pentru regimul Dragnea, în condiţiile golirii de prerogative a instituţiei şefului de stat, Preşedintele Republicii nu mai este decât un notar ce consemnează deciziile biroului politic al PSD. Vizitele de stat ale lui Klaus Iohannis nu pot compensa realitatea izolării sale în spaţiul politic. O marginalizare ce este efectul propriilor sale opţiuni, fatale pe termen mediu şi lung.

Şeful de stat nu a dorit sau nu a putut înţelege care este rolul său în cadrele constituţiei vii de la noi. Rezultatul este hegemonia puterii pesediste ce ameninţă ancorele occidentale ale României. Bilanţul mandatului şefului de stat cuprinde, înainte de toate, acest interval de unică degradare politică. Impasul actual al României este şi efectul inacţiunilor prezidenţiale.