Rețelele de socializare nu sunt „băieții buni”, dar nici nu dețin monopol

Sunt mai multe motive pentru care să detestăm rețelele de socializare. Au efecte nefaste asupra sănătății mentale, atribuie realității o imagine deformată și nerealistă și sunt instrumente de manipulare aflate în slujba unor miliardari puternic partizani (cum reiese din alt articol apărut pe site-ul nostru).

Totuși, companiile de social media nu dețin un lucru – monopolul.

Cu toate acestea, unii critici ai acestor companii aruncă lejer în discuție cuvântul „monopol” într-un efort de a convinge publicul și politicienii că puterea guvernamentală trebuie extinsă (iarăși) pentru a reglementa încă o industrie. Ni se spune că utilizatorii nu pot face nimic când aceste firme șterg (adică „cenzurează”) postări incorecte politic, controlând astfel ce se poate citi sau distribui în fluxurile de știri. Faptul că utilizatorii nu se îndreaptă către alte platforme de socializare este prezentat drept o dovadă incontestabilă a monopolului pe care îl dețin aceste companii.

Nu este greu să găsești experți și articole care susțin asta (vezi aici, aici și aici). Roger Simon de la PJMedia trage o concluzie previzibilă: guvernul trebuie să rezolve problema cu noi reglementări antitrust!

După ce începem să aprofundăm puțin problema însă, devine repede evident că firme precum Facebook și Twitter nu au un control monopolist asupra ofertei – o condiție prealabilă pentru asigurarea unui monopol – și nici nu percep prețuri de monopol. Într-adevăr, persoanele care conduc firme de social media fac lucruri dezagreabile și alarmante, dar asta nu îi face monopoliști.

Prima dată se monopolizează oferta și apoi se umflă prețurile

Primul pas în obținerea unui monopol implică acapararea unei cote mari de piață dintr-o anumită industrie. Se crede că monopoliștii câștigă de obicei această cotă de piață prin mijloace necinstite, însă acest lucru nu este necesar adevărat. O firmă ar putea câștiga o cotă de piață imensă făcând pur și simplu o treabă mai bună în a anticipa ceea ce doresc consumatorii. Dar următorul pas, unul sinistru, este întotdeauna același, anume că „monopolistul” își folosește poziția dominantă pe piață pentru a forța concurenții să renunțe la afaceri și a-i împiedica pe alții să intre pe piață. Odată ce acest pas este făcut, monopolistul poate controla disponibilitatea bunurilor și serviciilor și poate percepe clienților săi „prețuri de monopol” – cu alte cuvinte, prețuri umflate. Clienții, neavând altă soluție, trebuie să plătească prețurile mai mari.

Rețineți că pentru a percepe aceste prețuri ridicate este mai întâi necesară eliminarea concurenței, astfel încât să poată fi controlată oferta de bunuri și servicii pe piață. Dacă un monopolist încearcă să crească prețurile înainte de a controla oferta, prețurile ridicate vor invita noi concurenți să intre pe piață, iar concurența va forța prețurile să scadă înapoi. Altfel spus, după cum a formulat Ludwig von Mises: „Monopolul [asupra aprovizionării] este o condiție prealabilă pentru apariția prețurilor de monopol”.

Ce servicii oferă firmele de social media?

Înainte de a putea stabili dacă firmele de social media controlează oferta de servicii, trebuie mai întâi să înțelegem ce sunt exact aceste servicii.

Nu există un răspuns simplu la întrebarea asta, deoarece firmele de social media furnizează diferite servicii mai multor grupuri. Acestea oferă oportunități agenților de publicitate vânzându-le acces la utilizatorii site-ului, dar oferă, de asemenea, și „experiența social media” utilizatorilor în schimbul datelor lor personale.

Deoarece cele mai recente critici adresate firmelor de social media se concentrează asupra presupuselor abuzuri săvârșite de acestea asupra utilizatorilor prin „cenzură”, ne vom concentra asupra serviciului oferit utilizatorilor, anume posibilitatea de a se angaja în comunicare și schimb de informații cu alți utilizatori în limitele unei platforme de socializare specifice. [1]

Controlează firmele oferta?

Dacă firmele despre care vorbim ar fi monopoliste, atunci acestea ar trebui să fie în măsură să controleze oferta serviciilor de social media, adică să poată controla dacă un potențial utilizator poate accesa (sau nu) experiența social media, aceea de a comunica cu alți utilizatori.

Într-adevăr, în unele cazuri utilizatorii sunt împiedicați să folosească pe deplin aceste servicii, de exemplu atunci când sunt interziși pe anumite platforme (de către acestea) sau când sunt limitați în ceea ce pot împărtăși cu alți utilizatori.

În aceste cazuri, utilizatorul interzis trebuie să apeleze la alți furnizori. Un utilizator căruia i se interzice accesul la videoclipuri pe YouTube, poate distribui videoclipuri pe Vimeo sau Bitchute în schimb. Un utilizator interzis pe Twitter utilizează Facebook sau Gab pentru a obține servicii similare.

Însă, presupunând că există o alianță secretă între Facebook, Twitter și YouTube pentru interzicerea anumitor persoane, reușește această Alianța a celor Trei Giganți să controleze oferta de social media așa cum ar face-o o firmă sau un cartel dacă ar poseda un monopol?

În cel puțin o privință, răspunsul este clar nu. În acest moment nu există impedimente legale – cel puțin nu dincolo de cele care se aplică și altor firme – care să îngreuneze efortul unui nou antreprenor de a se alătura pieței de social media ca furnizor. Știm acest lucru deoarece alte firme au intrat deja pe piață, printre care amintim: Snapchat, LinkedIn, Gab, Parler, Bitchute, Vimeo, Dailymotion etc. Prin urmare, utilizatorii rețelelor sociale au mai multe opțiuni dincolo de firmele mari care domină industria.

Social Media – un „monopol natural”?

Totuși, acest fapt este insuficient pentru a descuraja apologetul tipic al ideii că Facebook deține un monopol. Unii susțin că odată ce o rețea de socializare are un număr mare de utilizatori, ea poate controla oferta la nesfârșit datorită efectelor rețelei. Această teorie a fost bine descrisă de John Barrett de la Tech News World:

O rețea de socializare, ca orice altă rețea, se dezvoltă pe măsură ce crește numărul de utilizatori. De asemenea, se dezvoltă și pe măsură ce crește cantitatea de informații pe care o deține – de exemplu, e de prisos să găsești pagina prietenului tău de mult pierdut dacă pe ea nu apare nici o informație legată de acesta.

Cu alte cuvinte, rețelele sociale (n.t. în contrast cu mesageria instantanee) necesită un anumit nivel de „investiție” din partea utilizatorilor. Ei nu trebuie doar să creeze o listă de „prieteni”, ci și să petreacă timp și energie furnizând informații despre ei înșiși.

Să alternezi între mai multe site-uri de social media „costă” mai mult decât trecerea de la un simplu program de mesagerie instantanee la altul. Este „câștigul” economic al unei singure rețele sociale suficient de mare pentru a permite pieței să elimine în mod natural toți ceilalți rivali?

Barrett crede că răspunsul e afirmativ. De fapt, Barrett crede chiar că o companie de social media poate genera în acest mod un „monopol natural”. Altfel spus, el crede că odată ce o firmă mare (sau un posibil grup de firme mari) controlează cea mai mare parte a informațiilor despre utilizatori, aceasta devine în esență indispensabilă utilizatorilor și, astfel, „alte site-uri vor fi condamnate la niște piețe și subgrupuri de nișă”:

Rețelele sociale, ca în cazul multor altor tipuri de rețele, arată o tendință către un echilibru de piață monopolist care, aproape prin definiție, face din rețelele sociale un monopol „natural”.

Cu alte cuvinte, dacă două sute din prietenii tăi apropiați folosesc Twitter, atunci tu nu poți folosi Gab, pentru că ar trebui să-i convingi pe mulți să meargă și ei pe Gab. Acest lucru face foarte dificilă misiunea altor firme de a atrage utilizatorii firmelor „monopoliste”.

Toate acestea sună foarte convingător dacă cineva crede că monopolurile naturale sunt o problemă frecventă. Realitatea e că monopolurile naturale nu există de fapt. Experiența istorică a arătat că, în absența unei intervenții guvernamentale care să împiedice firmele să intre pe piață, puterea de monopol nu poate fi menținută.

„Monopolul” MySpace

În mod ironic, Barrett însuși a furnizat unul dintre cele mai importante exemple în a arăta efemeritatea presupusului monopol al rețelelor sociale. Analiza lui de mai sus despre monopolurile naturale a fost redactată în 2007 ca răspuns la presupusul monopol indestructibil al MySpace.

Vă mai amintiți de MySpace? Între 2003 și începutul anului 2008 a fost cea mai mare firmă de social media din lume, cu peste 75 de milioane de utilizatori. La vremea respectivă asta însemna mult.

Barrett pare să fi presupus că, în lipsa intervenției guvernamentale, MySpace ar fi deținut un monopol, practic, pentru totdeauna. Se pare că nu a fost așa. Au apărut alte firme cu servicii mai atractive pentru utilizatori, care au dus astfel la dispariția MySpace.

Că utilizatorii nu și-ar fi permis niciodată să abandoneze MySpace din cauza efectelor rețelei era, evident, greșit. În mod similar, afirmația potrivit căreia utilizatorii de astăzi nu își pot permite să părăsească Facebook sau Twitter e falsă.

Cer companiile de social media prețuri de monopol?

Acum, după ce am stabilit că firmele de social media nu controlează, de fapt, oferta, ajungem la a doua problemă cheie în identificarea unui monopolist, și anume: percepe firma prețuri de monopol? Este greu de spus, deoarece utilizatorii nu „plătesc” cu bani pentru serviciile de socializare.

Utilizatorii capătă acces la rețeaua de socializare prin furnizarea informațiilor lor personale către compania în cauză. Cu cât platformele au mai multe date despre utilizatorii lor, cu atât pot pretinde de la agenții de publicitate prețuri mai mari. În mod similar, telespectatorii „plătesc” pentru transmisiunile pe care le urmăresc punându-se, pentru o anumită perioadă, la dispoziția agenților de publicitate ai posturilor TV respective.

Nu putem spune că există un preț de piață în sens tradițional pentru utilizarea acestor servicii. Utilizatorii plătesc în termenii costului de oportunitate și, în cazul rețelelor sociale, cu informații personale.

Există, totuși, firme de social media care să perceapă prețuri de monopol chiar și după ce le-am dat această definiție largă? Răspunsul pare a fi „nu”, deoarece este evident că de ar fi monopoluri adevărate, pe lângă colectarea datelor utilizatorilor, aceste firme ar cere și taxe pentru serviciile oferite. La urma urmei, dacă firma poate percepe prețuri de monopol, poate percepe prețuri cu mult peste și dincolo de nivelul pieței. Dacă utilizatorii nu ar avea cu adevărat altă opțiune, ar fi cu siguranță dispuși să plătească aproape orice taxă acestor firme pentru a-și putea accesa conturile de socializare. Totuși, acest lucru nu se întâmplă.

Afirmațiile lui Barrett despre efectele rețelei sunt corecte până într-un anumit punct. Dar, până la urmă, după ce se depășește măsura prin ștergerea repetată a postărilor utilizatorilor – sau prin oferirea unei experiențe nesatisfăcătoare – aceștia încep să plece în număr tot mai mare. Odată ce se întâmplă acest lucru, o firmă de socializare este în pericol să sufere soarta MySpace.

O industrie de partizani și șarlatani

Faptul că aceste firme nu exercită puterea de monopol asupra utilizatorilor nu arată că sunt oneste, eroice sau lăudabile. Ca în mass-media, conducerea acestor firme își folosește puterea editorială pentru a-și promova propria agendă politică. Mai mult, timp de ani de zile marile companii de social media au minimizat și ascuns adevărul despre reala măsura în care culeg datele personale ale utilizatorilor. Abia după anul 2012, când Congresul a început interogarea publică a acestor companii, a fost recunoscut că utilizatorii „plătesc” cu propriile date. Mark Zuckerberg a mințit în mărturia publică, susținând că utilizatorii au control total asupra acestor date. A mințit și când a negat că Facebook ascultă apelurile telefonice ale utilizatorilor. Mai mult decât atât, companiile de social media susțin în mod fals de ani de zile că sunt forumuri deschise, dedicate liberei exprimări. Acest lucru nu a fost niciodată adevărat.

Nimic din toate acestea nu demonstrează însă că aceste companii sunt monopoliste.

NOTE

[1] Deși unii specialiști s-au pronunțat împotriva presupuselor abuzuri monopoliste ale firmelor de social media asupra agenților de publicitate, vom ignora acest aspect al modelului de business al rețelelor de socializare în acest articol. Cele mai recente controverse privind rețelele sociale provin din presupusele abuzuri îndreptate către utilizatori mai degrabă decât către agenții de publicitate.

Ryan McMaken este senior editor la Institutul Mises. Este licențiat în economie și științe politice la Universitatea din Colorado și, de asemenea, autorul cărții Commie Cowboys: The Bourgeoisie and the Nation-State in the Western Gen.

Articol original: Social Media Companies Aren’t the Good Guys. They’re Also Not Monopolists.

Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Stanciu Petru.