Robert G. Ciobanu: Atacurile împotriva lui Nagel sunt o demonstrație a motivației religioase care însoțește scientismul

Thomas Nagel este unul dintre cei mai importanți filozofi contemporani din spațiul anglo-saxon. În 2012 a publicat o carte, “Mind and Cosmos: Why the Materialist Neo-Darwinian Conception of Nature is Almost Certainly False”, în care încearcă să demonstreze de ce, indiferent de cantitatea de cunoaștere științifică pe care am acumula-o, este imposibil să explicăm apariția conștiinței și a rațiunii. Nagel arată că argumentul său împotriva reducționismului materialist are implicații formidabile asupra imaginii despre lume pe care teoria evoluționistă și dezvoltările din fizică ne-au format-o. Dacă rațiunea și conștiința nu pot fi tratate ca orice mutație întâmplătoare pe care organismele vii o suferă în procesul lor de evoluție și adaptare, suntem obligați să regândim posibilitatea unei teleologii naturale, să luăm în serios ipoteza potrivit căreia ar putea exista un scop al ordinii universale.

Nu voi intra aici în aspectele mai spinoase ale unei argumentări de felul acesta – în primul rând, pentru că nu am o pregătire solidă în filozofia științei și, în al doilea rând, pentru că o dezbatere ca aceasta necesită o altă platformă. Comentariul meu vizează, mai degrabă, recenziile pe care cartea lui Nagel le-a primit. Într-una dintre ele, care mi se pare reprezentativă pentru tipul de gândire idolatră pe care tocmai aceia care nu sunt specialiști în știință l-au pus în mișcare, Nagel este numit „un dușman al științei”. Dar nu unul oarecare, ci unul care „vrea să închidă laboratoarele și să dinamiteze proiectul fabulos al cercetării științifice din ultimii două sute de ani”. Acuzațiile sunt, evident, false. Nagel se răfuiește cu argumentele slabe care stau în spatele cosmologiei naturaliste, neo-darwiniene. Încă din „Introducere”, Nagel atrage atenția asupra faptului că descoperirile din biologie sau chimie nu depind de o cosmologie particulară, iar de cele mai multe ori, spune el, oamenii de știință sunt indiferenți la imaginea lumii care rezultă din cercetările empirice.

Atacul la care a fost supus Nagel ne obligă, cred eu, să luăm mult mai în serios ipoteza religiilor seculare. Este scientismul – înțeles ca acea credință în forța și progresul nelimitat al științelor care se extinde cu mult dincolo de argumentele rezonabile care o susțin – un substitut al religiilor tradiționale? Este răspunsul scientist în structura lui, chiar dacă nu în conținut, asemănător cu răspunsul anti-intelectualist pe care îl oferă Reforma Renașterii? Prin ce se diferențiază, până la urmă, ethosul scientist de cel radical religios atât timp cât vedem, într-un număr reprezentativ de cazuri, aceeași agresiune oarbă la adresa rațiunii și a argumentelor care pun în discuție teza cunoașterii liniare și nelimitate a științei?