Robert G. Ciobanu: Câteva gânduri în marginea notelor lui Mihail Radu Solcan despre hegemonia stilului literat în cultura românească

January 28th, 2020 [ Robert Gabriel Ciobanu ] Debate comments

De curând a fost publicat la editura Art jurnalul pe care Mihail Radu Solcan l-a ținut în perioada 2007-2013. De profesorul Solcan am aflat la începutul primului an de facultate, când am citit culegerea de texte clasice de filozofie politică, pe care a editat-o împreună cu Adrian-Paul Iliescu („Limitele puterii”, All, 1994). Profesorul Solcan a tradus și prefațat mai multe scrieri clasic-liberale la începutul anilor ’90. A se vedea, de pildă, Karl Popper, „Mizeria istoricismului”. Între timp, am descărcat și o parte din cărțile sale pe care, spune în Jurnal, le-a publicat de-a lungul vieții pe pagina sa de internet. Avea o poziție libertariană în privința drepturilor de proprietate intelectuală.

Dacă ai răbdare să parcurgi însemnările sale zilnice, în care notează sârguincios titlurile cărților pe care tocmai le cumpărase de la vreun anticariat din capitală, dai peste niște pasaje foarte interesante. Profesorul Solcan face o serie de observații percutante și, cred eu, acurate despre scena culturală românească.

În repetate rânduri, profesorul Solcan deplânge hegemonia stilului literar în publicistica românească. Cultura românească, spune el, este „literaturocentrică”. Ai succes la public dacă fardezi fraza goală, dacă faci paradă de figuri de stil și ratezi delicat conținutul. Profesorul Solcan se arată revoltat de această situație, în care filozoful este în mod natural ostracizat. Din câte înțeleg din Jurnalul său, profesorul Solcan nu polemizează cu literatura, ca tip special de expresie a gândirii și creației umane, ci cu stilul de literat. Cu acel fel de a scrie fără idee, fără reflecție și fără acoperire. Acel stil în care plasticitatea limbajului îți ia ochii și îți obscurează gândirea. Cred că profesorul Solcan vede în această practică a intelectualilor publici un truc prin care se maschează o inteligență modestă și un spirit plat.

Pornind de la reflecțiile fragmentare și disparate ale profesorului Solcan în legătură cu caracterul „literaturocentric” al culturii române, mă întreb care este rostul filozofilor – sau al acelora care au o pregătire filozofică – în spațiul intelectual românesc? Dacă ei sunt natural marginalizați din cauza unui pattern de „consum intelectual” pe care literații l-au impus culturii române, ce soluții le rămân la îndemână? Să se închidă în spațiul academic și în revistele de specialitate? Să cultive fraza pompoasă față de care au o aversitate naturală? Sau, din contră, să introducă cu mari eforturi argumentul filozofic în spațiul public, să forțeze gândirea amorțită a cititorilor obișnuiți cu textele goale, să spargă barierele pe care, de teama competiției, literații le-au ridicat cu mare grijă?

Eu consider că a treia variantă este singura dezirabilă, indiferent de dificultățile pe care le-ar pune într-o primă etapă. Adaptarea sau închiderea în jurnalele academice s-a dovedit o sarcină de compromis, care a atras după sine o mitologie populară greșită, conform căreia filozofia este lipsită de sens deoarece nu are nicio finalitate de ordin practic. Mai mult, retragerea filozofiei din spațiul public a creat impresia că a fi intelectual înseamnă „a scrie frumos” și a da multe citate/referințe culturale. Nimic mai greșit, din punctul meu de vedere. A fi publicist sau intelectual public înseamnă, în opinia mea, a ajuta cititorul să vadă puțin mai departe decât ar vedea singur sau să sesizeze ceea ce de unul singur nu ar sesiza. Numitorul comun între publicist sau intelectualul public și cititor este rațiunea. Publicistul sau intelectualul public se adresează intelectului cititorului, nu simțului său estetic.