În ultimii treizeci de ani, regimul liberal nu a mai avut niciun competitor în Occident. Mai bine de un sfert de secol de dominație incontestabilă a democrației liberale. Dar ceea ce a susținut-o și încă o susține este la fel de șubred ca picioarele ispitelor care îl asaltează pe sfântul Antonie în tabloul lui Dali: hedonismul, entertainmentul și calculul utilitar. Cu alte cuvinte, principala linie de susținere a democrației liberale – și aproape singura în mainstream – este dată de utilitarism.
Sunt două probleme care amenință și, în același timp, erodează democrația liberală și cărora nu li se poate răspunde (sic!) din interiorul paradigmei de gândire liberale:
1. Problema competiției care generează o continuă îmbunătățire a regimului liberal: în absența competiției cu alte regimuri politice, calitatea aranjamentelor instituționale și a bunurilor colective generate de democrația liberală va scădea dramatic; se poate ajunge astfel în situația în care costurile de mentenanță ale democrației liberale să depășească beneficiile pe care le produce.
2. Problema valorilor: atacurile îndreptate împotriva valorilor erodează stabilitatea regimului liberal democratic. Relativismul, nihilismul și neopozitivismul au determinat o regândire și o reconsiderarea a valorilor. În secolul XX, criza valorilor a produs regimurile totalitare. În secolul nostru, aceeași criză a valorilor, cu noile input-uri din științele cognitive, poate determina apariția unor noi regimuri non-democratice. Odată contestat caracterul imuabil al valorilor care stau la baza democrației liberale, terenul este deschis pentru însăși contestarea regimului liberal.