Într-o anumită măsură, generația noastră este norocoasă. S-a născut într-o vreme relativ stabilă, într-o economie prosperă, într-o perioadă în care viața de zi cu zi este predictibilă, iar tehnologia promite să rezolve sarcini care altfel ar fi fost mai costisitoare în termeni de timp și resurse.
Pe de altă parte, nu este chiar atât de norocoasă. A deschis ochii într-un moment în care filozofia și cultura sunt viciate de noile paradigme de cercetare și de noile ipoteze care deconstruiesc și reinterpretează arbitrar două milenii și jumătate de istorie. A deschis ochii când ceva cu totul în neregulă se petrece în Occident, când ceva străin de spiritul științific și filozofic al Europei – care, în treacăt fie spus, reprezintă diferența specifică a civilizației noastre în raport cu celelalte civilizații – amenință acumularea de cunoaștere pe care am realizat-o. Nu am deschis ochii într-un moment de revoluție intelectuală, deși așa ni se spune în școli, ci într-un moment în care deconstruim fără a pune nimic în loc. Momente de revoluție intelectuală au fost multe, de la Renaștere și Reformă până în secolul al nouăsprezecelea. Nu este și cazul nostru, când nimic de felul perioadei care a urmat Reformei sau Revoluției Liberale nu poate fi generat din premisele care sunt puse astăzi la bătaie. Iar aceasta nu este o idiosincrazie a unui autor mai conservator, ci o constatare banală pe care oricine înzestrat cu un oarecare spirit de înțelegere o poate face.
De aceea, suntem și nu suntem norocoși. La final, după ce am deconstruit orbește și am înțeles că nimic nu poate fi pus în loc, așteptăm ca tehnologia și inteligența artificială să rezolve într-un fel sau altul problemele pe care noi le-am realizat. Desigur, nu noi, generația care a deschis ochii acum, ci generațiile dinaintea noastră, al căror proiect cei mai slabi de înger îl continuă din mimetism sau oportunism.