Citirea istoriei are mai multe niveluri; ea poate fi o călătorie mentală, dar și o știință despre om și natura sa. Înțeleasă la al doilea nivel, istoria este înregistrarea unui experiment al unor acțiuni spontane, realizate neproiectat prin agregarea voinței indivizilor care iau parte la acestea. Istoria este un lung șir de experimente politice și sociale, ale căror rezultate se arată treptat, de la câteva ore sau zile la câteva sute de ani.
Misiunea celui care se îndeletnicește cu studiul istoriei nu este diferită de cea a omului de știință aflat în laboratorul său, care descrie rezultatele experimentelor sale. Abia după ce a înregistrat modest faptele, istoricul poate trece la sarcina următoare: să interpreteze faptele și să spună lucruri cu sens despre natura umană.
Din acest exercițiu de cunoaștere a naturii umane își trage seva filozofia politică. Fiindcă rostul filozofiei politice este acela de a găsi forma optimă de organizare socială în limitele date de natura umană și de condițiile sociale dintr-un moment și spațiu anume.
Filozofia politică, spre deosebire de știință, nu investighează faptele pentru a descoperi regularități și legi naturale, ci pentru a cunoaște limitele în care un regim politic poate fi organizat. De aceea, un filozof politic nu se avântă să susțină, alături de simpli activiști, „democrație pentru toate popoarele!”. Democrația și liberalismul depind de anumite stadii de evoluție culturală, care le fac posibilă sau imposibilă existența. Aceste stadii, chiar și pentru spațiile geografice care le-au atins (Europa, Statele Unite, Canada etc.), nu sunt ireversibile. Sub influența anumitor idei și practici, pot evolua în direcții cu totul nebănuite.