Robert G. Ciobanu: Speculații în marginea istoriei ideilor

Toată istoria omului poate fi văzută ca scena în care se confruntă ideile aflate în opoziție. Din tensiunea generată de ele se nasc cele mai spectaculoase produse ale civilizației: opere de artă și literare, mari sisteme filozofice, modele ale ordinii politice și sociale, încercări de înțelegere a omului cât mai cuprinzătoare, idei științifice care revoluționează felul în care se gândise știința și posibilitățile științei până atunci.

Aceste idei aflate în tensiune – cu un grad ridicat de abstractizare – alcătuiesc structurile pe care se construiesc toate opozițiile în sfera gândirii, creației și acțiunii umane. Câteva exemple de astfel de opoziții: omul este, prin natură, o ființă bună – omul este, prin natură, o ființă rea; omul poate cunoaște pe deplin realitatea – omul nu poate cunoaște realitatea așa cum este ea; cunoașterea omului este limitată – cunoașterea omului este nelimitată; revelația este sursa normativității – rațiunea este sursa normativității; realism (superioritatea absolută a rezultatelor practice, indiferent de consecințele morale ale acțiunii) – idealism (ideile și valorile sunt superioare oricăror rezultate practice, oricât de dezirabile ar fi acestea și dezastroase cele dintâi).

Am schițat doar câteva dintre aceste idei aflate în opoziție. Ele sunt adânc înrădăcinate în natura noastră. Aplecarea noastră asupra uneia din cele două idei aflate în opoziție este fie o determinare biologică, fie una socială, fie, în sfârșit, una intelectuală. Intuițiile noastre ne poziționează de partea unei idei sau alteia. Chiar dacă am încerca să ieșim din această structură binară a ideilor, ne-am izbi ne limitele noastre de a transcende opozițiile. Oricât ne-am strădui, nu putem evada. Ne putem însă trăi viața ca și când această opoziție nu ar exista sau o putem nega cu multă pasiune. Însă chiar și așa, fără a fi conștienți de ea sau respingând-o, ne aflăm captivi în mijloc ei. Această logică binară a ideilor este, de fapt, produsul gândirii umane și limita ontologică a omului. Asumând-o, facem un pas în înțelegerea omului și a forțelor și constrângerilor sale.

Epocile de mare creație culturală și progres intelectual (a nu se confunda cu progresismul; astăzi, progresismul este echivalentul involuției intelectuale) sunt epocile în care aceste tensiuni se văd cel mai bine, sunt reprezentate cât mai exact în toate creațiile gândirii și imaginației umane, de la artă și literatură la filozofie și știință. În epocile minore se fac glose la marile opere din alte epoci care încarnează tensiunea ideilor.

În epocile de decădere intelectuală – cum este a noastră – tensiunea ideilor nici măcar nu este sesizată. Toată puterea creatoare a celor mai buni din aceste epoci se îndreaptă către subiecte sociale și mondene, către evenimente politice și dezbateri fără importanță. La scara istoriei – singura scară la care creațiile cu adevărat valoroase își dau măsura și sunt judecate – subiectele care ne preocupă azi sunt neînsemnate (grație, desigur, specializării excesive din universități; costurile diviziunii muncii sunt mult prea mari pentru ca aceasta să fie adoptată în disciplinele umane; nu același lucru este valabil pentru disciplinele științelor naturii și tehnice). Ne pierdem forța creatoare comentând fără grație în jurul faptelor banale de zi cu zi, incapabili să vedem sensurile care se ascund dincolo de ele. Structura de idei aflate în opoziție, structură care generează toată tensiunea necesară conceperii marilor opere, ne pare inexistentă. Scriem și mimăm gândirea, incapabili de a vedea tensiunea ideilor în care suntem prinși prin natura noastră. Suntem cu toții, cei de astăzi, captivi unei epoci fără semnificație culturală, dar cu pretenții redemptive. Aici se văd limitele sistemului economic care de două sute de ani ne-a schimbat viața.