Roger Caillois este un ghid mai bun pentru înțelegerea fundației sacre a Vestului decât Giorgio Agamben

Un articol de Graham McAleer pentru Voegelin View

Misterul liturghiei coincide perfect cu misterul operarativității. – Giorgio Agamben

În opinia mea, Giorgio Agamben este cel mai important teoretician european contemporan. Teoria politică în tradiția anarhistă în care se înscrie Agamben are ca scop exorcizarea teologiei din politica economică.

Deși Agamben aparține stângii politice, argumentul său de a dezgropa logica nerecunoscută care configurează fenomenele macro este în spiritul lui Eric Voegelin, iar citatul de la începutul acestui articol este concluzia argumentării sale conform căreia politica economică a Vestului este o formă secularizată a teologiei sacramentale catolice. Vom vedea mai departe de ce este autorul este convins de acest lucru.

Haideți să testăm această ipoteză pornind de la Camp style („estetica taberelor”) [n. tr.: Camp reprezintă un stil estetic și o anumită sensibilitate artistică care își propune să privească un anumit lucru ca fiind atrăgător tocmai pentru că este de prost gust sau ironic. Acest stil are menirea de a produce o ruptură cu majoritatea noțiunilor tradiționale ale artei moderne de frumusețe, valoare și gust.]

Retrospectiva anuală asupra modei a Muzeului Metropolitan de Artă este dedicată rolului „esteticii taberelor” în 2019. Papa Francisc a subliniat că orașele contemporane cresc în dimensiune, fiind mult prea puțin influențate de catolicism. „Estetica taberelor” poate fi gândită ca un exemplu sugestiv în acest sens.

În Notes on Camp (1964) (“Note asupra esteticii Camp”), Susan Sontag argumentează că Camp reprezintă estetica orașului modern și o celebrează ca fiind o stilizare teatrală care pornește de la natură.

Istoria lui Sontag despre Camp, care pornește chiar de la manierismul secolului al 16-lea, sugerează o amprentă mai puternică decât ar putea părea la prima vedere pe care catolicismul a lăsat-o asupra acestui stil.

Punctul de intersecție dintre „estetica taberei” și catolicism constă în afirmația lui Sontag conform căreia „tabăra” este o atenuare a naturalului. Problema este însă: până la ce punct? Sontag argumentează că teatralitatea „taberei” înlocuiește natura. Acest lucru este plauzibil și ar putea explica de ce teologia morală are o valoare atât de mică în contemporaneitate: pentru că cea din urmă se sprijină pe însăși legea naturală.

Totuși, este afirmația ei adevărată? Ea identifică stilul art nouveau ca fiind apogeul evoluției estetice a conceptului de „tabără”, dar acest exemplu are sens doar dacă ea crede că natura este plată, lucru reflectat cel mai bine de geometria carteziană și cartografiată exhaustiv din punctul de vedere al forțelor calculabile și al adaptărilor. „Tabăra” este concepută ca o teatralitate, dar ce se întâmplă dacă însăși natura este o pantomimă? Dacă stilul art nouveau este înțeles cel mai bine ca un exemplu a ceea ce Caillois numește fantasticul natural (“the natural fantastic”)? Arta și mitul invocă creaturi fabuloase, argumentează el, pentru că imită natura, care este ea însăși plină de ele. (R. Caillois, The Edge of Surrealism [Duke, 2003], p. 80). Natura, susține Caillois, este ornamentare, lux, extravaganță, exagerare și sclipire (Surrealism, p. 346): „tabără”, cu alte cuvinte. În următoarea mea carte, Erich Przywara and Post-Modern Natural Law (University of Notre Dame Press, 2019), argumentez că metafizica ne constrânge să ne gândim la creație, așadar la legea naturală, ca fiind joc și liturghie. Ideea lui Caillois a fantasticului natural își are parțial rădăcinile în munca sa din domeniul arheologiei sacre. Faptul că teologia catolică invocă fantasticul natural nu ar trebui să surprindă, așadar, însă Agamben nu vede conexiunea; aceasta în pofida interesului cu privire la joc din cea mai recentă carte a sa (Karman [Stanford, 2018]).

Majoritatea cărților lui Agamben se învârt, de fapt, în jurul aceleiași teme: teologia creștină care a modelat în mod fundamental ontologia și politica Vestului, însă nu într-un mod pozitiv.

În Opus Dei (Stanford, 2013), el pune problema astfel: teologia sacramentală a lăsat moștenire Occidentului o interpretare a acțiunii care îl deresponsabilizează pe individ. Se spune că preotul practică liturghiile ex opera operato (Opus, pp. 22-25). O frază în latină care surprinde ideea că nu preotul este cel care acționează, ci întregul său corp aflat sub puterea lui Hristos. Ontologia Vestului este o moștenire a Bisericii – un corp este mișcat de altul mult mai puternic decât el – și, odată secularizată, rezultă în gestionarea populației și a muncitorilor de către guvern și capital ca pe simple resurse (Opus, p. 28). „Preotul este acea persoană a cărei ființă este simultan o îndeplinire și un serviciu – o liturghie” (Opus, p. 87). În lunga istorie a reflecției occidentale asupra legii canonice, a teoriei politice și a eticii, rolul preoțesc, officium, se transformă în datorie. Astfel, o instituție de bază a moralității este, de fapt, o unealtă prin care guvernul și capitalul implementează administrarea populației. Pervertirea datoriei în manipulare este ceea ce Agamben numește operativitate.

Marele generator al secularismului, Iluminismul, nu a reușit să dezrădăcineze și să se dezbare de creștinism, dar a adoptat ontologia sa a acțiunii umane. Economia politică a vestului rămâne, la fel de mult ca și litughia bisericii, opus Dei. Teologia politică are multe de făcut, susține Agamben. O filosofie rivală, cu adevărat capabilă să înlăture operativitatea, este necesară. Opus Dei conchide: „Problema filosofiei care se dezvoltă acum este aceea a gândirii unei ontologii care depășește operativitatea și comandarea și o etică și o politică eliberate integral de conceptele de datorie și voință” (p. 129).

În istoria lui despre modul în care operativitatea a câștigat controlul asupra modului de a fi al Occidentului, Agamben nu ia în considerare o altă posibilitate: fraza ex opera operato este un mod pompos de a denumi ceva care străbate toată viața sacră și seculară: pantomima. Ca un tocilar la un RPG (n.trad.: abrevierea vine de la englezescul Role Playing Game, adică joc de rol), preotul joacă un rol.

Pierde câteva indicii care l-ar fi îndreptat în această direcție – Agamben crede că este semnificativ faptul că cercetările arată că conceptul gajului unui debitor în legea romană a fost integrat în liturghiile care respectă crucea, moaștele și Euharistia (Opus, p. 36). Euharistia este definită ca un „gaj al mântuirii”, de exemplu. Moștenirea occidentului roman este văzută aici ca amestecând economia și teologia. Cu toate acestea, în lucrarea sa clasică Homo Ludens, Johan Huizinga scoate în evidență faptul că ideea gajului sau a pariului este una de bază pentru jocuri și deci pentru civilizație. Relevantă aici și pentru ideile legate de Euharistie este critica tipic americană: „Dar și-a pus pielea la bătaie?” În acest caz, liturghia ar trebui să fie binevenită ca fiind parte a arhitecturii jocului civilizației.

Spre sfârșitul celei mai recente cărți ale sale, Karman, Agamben începe să prezinte un interes față de joc, deși nu menționează teoriile despre joc ale lui Huizinga și Caillois. Aceste teorii schimbă caracterul datelor pe care Agamben le prezintă pentru a demonstra contopirea malevolentă a teologiei și economiei politice.

Frica lui Agamben este că viețile noastre s-au pierdut (exclusiv) în muncă (opus) – „a fi este ceva care trebuie să fie realizat sau adus-în-muncă” (Opus, p. 58) – și dată fiind logica ex opera operato pierderea autonomiei noastre este redublată de viețile trăite la cheremul guvernului și a capitalului. Viețile noastre nu sunt ale noastre, suntem până la rădăcini controlați de dorința de putere și bani (Opus, p. 61).

Rea-voința ajunge și mai în profunzime. Oamenii „nu sunt ființe, ci cerințe, nu substanțe, ci imperative” (Opus, p. 121). Așadar, pentru Agamben cauzalitatea sacramentală ne pune la încercare în mod fățiș (Karman, p. 3): Ne-am făcut datoria, am împlinit imperativele? Cu atât mai mult, conexiunea cu teologia face legea să fie sfântă și grafează datoriei un caracter inatacabil și necruțător (Karman, pp. 19-20). Cu atât mai rău, teologia creștină a lăsat moștenire ideea de voință ca liberum arbitrum: îngropată în ideea libertății noastre este arbitrul sau judecătorul la un tribunal (Karman, p. 47). Așadar, problema morală: „voința este aici o mașinărie îndreptată fără milă spre asigurarea responsabilității pentru acțiunile umane” (Karman, p. 50). Agamben este surprins de faptul că, în sanscrită, cuvântul karman înseamna muncă și crimă (Karman, pp. 27-29). În mod pervers, teologia acuză și impută ceea ce generează de fapt în subiecți (Karman, p. 34), folosindu-se de logica operativității.

Cu siguranță, un proces juridic este un calvar, dar caracterul său ludic nu poate fi pus la îndoială. Ideea mea nu este să neg seriozitatea jocului, cum ar fi cel de a fi dat în judecată, ci de a pune la îndoială ideea că teologia sacramentală este atât de simplistă pe cât crede Agamben. Caillos ar susține că există paralele între teologie, drept și muncă, căci rădăcina lor comună este jocul. Spre finalul lui Karman, Agamben propune jocul ca antidot la operativitate, dar acest lucru presupune că jocul nu a animat Vestul în tot acest timp. Huizinga și Caillois cred că această presupunere este greșită.

Caillois numește civilizația obiectivitate lirică (Surrealism, p. 81 & p. 101-02), adică poemele, miturile, baletul, muzica, prin care ne exprimăm fantasticul natural. Această exprimare provine din mimetism. Mimetismul pe baza „înclinației omului de a fi interesat de, sau de a se identifica cu, orice a cărei configurație externă este sugestivă pentru propriul lui corp” (Surrealism, p. 81).

Oamenii nu sunt unici în această privință, după cum a încercat să demonstreze Caillois printr-un număr de studii pe insecte (după cum a încercat și Max Scheler). Există, afirmă el, ceva ca „o sculptură-fotografie, sau chiar teleplastie” care face natura să fie solidară, la fel și civilizația (Surrealism, p. 80 & p. 96). Pentru a vedea cum s-a folosit Tolkien de această idee, puteți consulta postarea mea anterioară.

În mod fascinant, și pentru a ne întoarce la modă și Camp, Caillois argumentează că mimetismul care se găsește în natură este un lux. Natura operează prin abundență și farmec, și nu după cum este de obicei înțeles în mod Darwinian, prin apărare și adaptare (Surrealism, p. 97). Mâinile întinse ale manierismului înțeleg acest fapt: mâinile nu sunt pentru apărare, ele sunt etalări ale extravaganței.

Unul dintre punctele de plecare ale lui Caillois este antropologia sacră. Un exemplu: se întreabă de ce papa este numit pontifex [n. trad.: de la latineștile pōns (pod) + facere (a face, a construi), de unde traducerea ad litteram de „constructor de poduri”. Sensul este cel de pontice, mare-preot (Dicționar Latin-Român, Gh. Guțu, Humanitas, 2012)]. El susține că râurile fac parte din ordinea lucrurilor și că respectarea ordinii naturale este un aspect original al sacralității (Surrealism, p. 339-40). Numele papei provine din sentimentul de încălcare și ruptură asociat primelor poduri, efemere și vulnerabile prin definiție. „Ce escrocherii ar putea folosi, ce penitență ar putea ei să promită pentru a împiedica mânia zeilor din a distruge orașul?” Chiar și astăzi, cele mai mari poduri ale noastre evocă uimire, frică și superstiții. Scamatoria a fost sugerată de însemnătatea lui religio, „noduri din paie”. Romanii legau cheresteaua podurilor lor cu noduri de frânghie. Pontifexul este astfel o rupere de ordinea inițială a zeilor, dar cu o continuă referință la ea în același timp: legăturile podului sunt o continuitate vicleană a naturii, o utilizare inteligentă a darului zeilor. Sacrul nu este o ruptură totală, ci o imitare continuă.

Papalitatea și liturghia sunt un exemplu al fantasticului natural, nu al operativității lui Agamben. Un caz al mimetismului și al jocului de roluri care construiește civilizații. Ce se întâmplă cu adevărat în adâncimile civilizației? Caillois: „Semnele recunoscute avar de fantasticul natural nu fac decât să stimuleze demonul analogiei. Ei îi arată calea. Ei o precedă și îi hrănesc mania pentru interpretare.” (Surrealism, p. 357).

Articol original: Roger Caillois is a Better Guide to the Sacred Foundations of the West than Giorgio Agamben