România, 2020: treizeci de ani de alegeri

Demagogia, prin chiar natura ei ostilă oricărui exerciţiu de interogare lucidă, descurajează privirea asupra trecutului din care venim. Fiecare scrutin este un început de lume, fiecare nouă majoritate sau coaliţie se prezintă ca purtătoarea unui mesaj de redresare şi de prosperitate colectivă. Promisiunile, niciodată îndeplinite, sunt alibiul dincolo de care se ascunde rapacitatea cu care resursele statului sunt împărţite clienţilor şi complicilor. Durata lungă, aceea a construcţiei şi a consolidării, este absentă din acest peisaj al instabilităţii cronice.

Şi totuşi, trei decenii s-au scurs de la primul exerciţiu electoral, e adevărat imperfect şi marcat de brutalitate, cel din mai 1990. Deja intervalul de democraţie neîntreruptă de după decembrie 1989 este mai îndelungat decât al României Mari. Trei decenii reprezintă, chiar şi într-o ţară ce ignoră cronologia şi simţul critic, un timp suficient de îndelungat spre a permite reflecţia în marginea unui bilanţ istoric şi a unui regim politic.

Aceste trei decenii au fost, în pofida ezitărilor şi incoerenţelor, cele în care occidentalizarea României a decurs într-un ritm ce părea de neimaginat în primele luni ale lui 1990 . Distanţa de la izolarea autocratică de atunci la integrarea euro- atlantică de acum nu poate fi ignorată. România se află în punctual cel mai înalt al istoriei ei moderne: validarea identităţii ei europene este dublată de partciparea la un proiect întemeiat pe valorile libertăţii. În loc de a fi Belarus, Ucraina sau o altă ţară post-sovietică, România a evoluat în direcţia pluralismului. Forţa de atracţie a Vestului s-a dovedit decisivă. Schimbarea a fost impusă unui stat ce a acţionat, de cele mai multe ori, ostil adaptării şi reformelor.

Aceste trei decenii sunt, aşadar, cele în care România a fost imaginea unui paradox, acela al îndeplinirii obiectivelor sale istorice de securitate în condiţiile unei evidente mediocrităţi a elitei ce guvernează statul şi parazitează societatea. Atrasă spre centru dinspre periferie, România a evoluat, iar profilul ei nu mai poate fi suprapus peste acele al subdezvoltării autoritare din primii ani de fesenism.

Dar tot aceste trei decenii de exerciţiu democratic neîntrerupt au dezvăluit continuităţile de adâncime responsabile pentru lentoarea modernizării. Stagnarea României, marasmul politic şi social, cleptocraţia nu sunt un accident, după cum nu sunt expresia unei fatalităţi istorice. Ele sunt consecinţa alegerilor pe care românii însişi le-au făcut, în aceste trei decenii.

Longevitatea fesenismului, sub formele sale ce duc la PSD-ul de astăzi, nu ar putea fi explicată fără înţelegerea reţelei de solidarităţi şi de complicităţi moştenite din comunism. Fesenismul este cel care, istoric vorbind,a modelat statul român de după 1989. Lui i se datorează constituţia de astăzi, cea care pare imposibil de schimbat. Fesenismul a crescut în simbioză cu societatea şi s-a confundat cu un stat populat de cei recrutaţi în baza unei selecţii clientelare.

Vreme de trei decenii, alegerile din România au fost, în cele din urmă, reductibile la această încercare de a disloca fesenismul din poziţia sa hegemonică. Supravieţuirea sa este supravieţuirea unui mediu care nu a fost afectat de schimbare. Fesenismul a reuşit să se adapteze şi pentru că inamicilor săi politici le-au lipsit clarviziunea, fermitatea şi coerenţa pe termen lung. Fesenismul s-a hrănit nu doar din solidaritatea cu electoratul său, dar şi din imaturitatea şi inepţia opozanţilor săi.

Şi iată că, după trei decenii, alegerile din decembrie 2020 revin la aceeaşi întrebare familiară: cum se poate bloca ascensiunea PSD. Impasul politic al României de astăzi se află rezumat în această interogaţie. După trei decenii , dislocarea fesenismului s-a dovedit a fi imposibilă. Căci o asemenea despărţire de fesenism ar fi însemnat nu doar schimbarea unui cabinet, nu doar alegerea unui preşedinte care să nu fie Victor Ponta sau Viorica Dăncilă. Despărţirea de fesenism ar fi însemnat naşterea unei alternative care să mizeze pe valorile pe care PSD le-a tăgăduit, programatic: libertate, domnia legii, demnitatea umană, competiţie economică autentică, descentralizare şi încurajarea patriotismului local. Doar o asemenea alternativă ar fi putut fi punctul de pornire al unui alt viitor.

După treizeci de ani, bilanţul lucid este premiza obligatorie a unei reîntemeieri. Eliberarea de iluzii şi de impulsuri mesianice, iată calea spre edificarea autentică. Înfrângerea PSD implică mai mult decât un vot împotriva complicilor domnului Dragnea. Despărţirea de fesenism trece prin refondarea României politice şi reformarea statului. Orice alt viitor nu este decât prelungirea acestui marasm.