Ross Douthat, New York Times: 10 afirmații despre cultul „anulării”

Un articol semnat de Ross Douthat pentru New York Times

Despre ce vorbim atunci când ne referim la anulare.

Cultul „anulării” distruge liberalismul. Nu, acest cult nu există. Nu, acest cult a existat dintotdeauna; să ne amintim despre momentul când Brutus și Cassius l-au ”anulat” pe Julius Caesar. Nu, acesta există, dar se referă, de fapt, la o mulțime de celebrități bogate care se plâng că oamenii le pot răspunde în sfârșit pe Twitter. Nu, anularea nu există decât atunci când este făcută în mod corect și când cel ”anulat” merită un astfel de tratament. De fapt, da, există, dar – uite, nu vă pot explica până nu veți citi cel puțin patru scrisori deschise pe acest subiect.

Acestea sunt doar câteva dintre răspunsurile pe care le veți obține la o întrebare simplă – „Ce este, totuși, acest ”cult al anulării”?” – dacă sunteți suficient de naivi pentru a o arunca, drept momeală, în apele agitate ale internetului. Sunt răspunsuri contradictorii pentru că fenomenul este unul complex, dar nu sunt suficient de complicate pentru a mă împiedica să formulez 10 afirmații mărețe despre acest subiect.

Prin urmare:

1. ”Anularea”, înțeleasă în mod corespunzător, se referă la un atac la slujba și la reputația unei persoane făcut de un grup determinat de critici, bazat pe o opinie sau pe o acțiune despre care se presupune că este rușinoasă și

Reputație” și „slujbă” sunt termeni cheie aici. Nu ești ”anulat” dacă ești doar șicanat sau insultat – dacă cineva te descrie ca fiind un imbecil sau un fascist sau folosind o alternativă lumească la „Douthat” pe internet – oricât de virulent și de amenințător ar deveni cel care te atacă. Cu toate acestea, sunteți cu siguranță în pericol de ”anulare” în cazul în care criticii dvs. solicită să vi se blocheze contul de socializare, să fiți concediat sau înlăturat din afaceri, mai ales dacă solicitarea vine din ”interiorul casei”, din interiorul comunității profesionale, de la colegi, angajați sau potențiali clienți sau colegi, și apare pe o platformă de mesaje profesionale, pe Slack sau într-o anumită zonă de interes de pe social media.

2. Toate culturile lumii apelează la acest proces de ”anulare”; întrebarea este pentru ce, cât de des și prin ce mijloace. Nu există o societate umană în care să poți spune sau să faci orice îți place și să te aștepți să-ți păstrezi intacte reputația și munca. ”Anularea” reputației personale plutea deasupra capetelor eroinelor lui Edith Wharton; anularea profesională a umbrit figuri importante ale secolului XX, ca Lenny Bruce. Astăzi, aproape toți criticii cultului anulării au o linie ideologică pe care o trasează, o figură ideologică semnificativă în jurul căreia gravitează – de obicei una rasistă sau antisemită -pe care o vor ”anula”, de asemenea. Iar conservatorii sociali care critică cultura anulării, în special, trebuie să recunoască faptul că suntem în dezacord doar parțial cu lista de astăzi a „păcatelor” demne de anulare.
3. Anularea nu se referă întocmai la libera exprimare, dar o societate liberală ar trebui, teoretic, să ”anuleze” mai rar decât rivalii săi.

Persoanei ”anulate” nu i se încalcă niciun drept fundamental menționat în Primul amendament al Constituției Statelor Unite ale Americii (prin care guvernul este împiedicat să adopte legi care reglementează organizarea religiei, care interzic exercitarea liberă a credințelor religioase sau care lezează libertatea de exprimare, libertatea presei, dreptul de asociere pașnică sau dreptul de a adresa petiții guvernului pentru rezolvarea nemulțumirilor cetățenilor, conform en.wikipedia.org/wiki/First_Amendment_to_the_United_States_Constitution ), deoarece nu există niciun drept constituțional de a avea un anumit loc de muncă sau de a avea o reputație profesională. În același timp, prin însăși definiția sa, liberalismul ar trebui să lase loc unui spațiu mai larg de dezbatere decât alte sisteme politice și să permită o gamă mai largă de opinii atunci când vine vorba despre libertatea de exprimare. Așadar, te-ai aștepta ca o societate liberală să fie mai reticentă în ceea ce privește anularea, ceva mai dispusă să realizeze o distincție netă între viața personală și viața profesională (sau între latura ideologică și cea artistică) și să fie pregătită să ofere rapid oportunități pentru persoana ”anulată” , prin care să își poată recăpăta reputația și să înceapă o nouă viața profesională.

„Este o țară liberă”, așa se laudă americanii, și chiar dacă nu încalcă Constituția, procesul de ”anulare” lucrează împotriva acestui deziderat- ceea ce reprezintă un motiv pentru care argumentele aduse împotriva acestui ”cult” devin adesea argumente specifice liberalismului în sine.

4. Internetul a schimbat modul în care îi ”anulăm” pe alți oameni și a extins sfera de acțiune a acestui proces. Pe de altă parte, un sceptic ar putea spune că nu liberalismul, ci spațiul și distanța au făcut din America o țară liberă – faptul că poți scăpa întotdeauna de tirania conformismului local prin „iluminarea către un nou teritoriu” (în original: light out for the territory, însemnând a părăsi locul în care ai trăit o viață confortabilă, în deplină siguranță, pentru a descoperi libertatea și aventura), așa cum menționa Mark Twain în finalul din ”Aventurile lui Huckleberry Finn”. Însă, sub domnia internetului, nu poți părăsi satul: oriunde te-ai duce, ești în același loc, de fiecare dată. Poți fi ”anulat” pentru ceva ce ai spus într-un grup de persoane complet necunoscute, dacă unul dintre ei încarcă videoclipul pe internet, sau pentru o glumă care a fost înțeleasă greșit, dacă s-a întâmplat să o faci pe rețelele de socializare, sau pentru ceva ce ai spus sau ai făcut cu mult timp în urmă, dacă internetul își amintește. Și nu trebuie să fiți faimoși sau să fiți politicieni pentru a fi puși la zid în spațiul public și etichetați pe vecie: tot ce trebuie să faceți este să aveți o zi deosebit de proastă, iar consecințele ar putea dura atât timp cât Google va exista.
5. De asemenea, internetul face să fie mai greu de stabilit dacă libertatea de exprimare este sporită sau îngrădită.

Atunci când criticii cultului anulării se arată îngrijorați în legătură cu un potențial îngheț al libertății de exprimare în spațiul online, o replică este că astăzi se pot găsi mult mai multe opinii – atât radicale, cât și nocive – mișunând pe internet, decât dacă s-ar verifica un eșantion de reviste și ziare zilnice apărute în jurul anului 1990. Este mai ușor să vă confruntați cu opinii ale extremelor ideologice direct pe smartphone-ul dvs., decât era în ​​timpurile presei scrise, și este mai ușor să vă loviți de discursuri odioase.

Dar, în același timp, internetul a accelerat procesul de consolidare a instituțiilor culturale, astfel încât The New York Times, Ivy League și alți giganți au devenit mai importante decât erau acum 30 de ani și, indiscutabil, internetul a redus discrepanțele dintre orașe, regiuni și industrii în general. Iar bătălia pentru normele anulării reflectă ambele schimbări: pe viitorii ”anulatori”, haosul internetului îi face să considere că este mult mai important să se stabilească noi norme riguroase, pentru ca nu cumva rasiștii din mediul online să câștige… de cealaltă parte, se pare că persoanele amenințate cu anularea riscă să fie excluse de pe piața jurnalistică sau academică, care este mai puternică decât oricând, sau să sfideze un consens adoptat de fiecare consiliu de administrație și de fiecare departament de resurse umane.

6. Celebritățile sunt cele mai ușor de luat în vizor, dar cele mai dificil de anulat.

Unul dintre exemplele urmat de cultura de anulare a fost campania din 2014 a activistei Suey Park pentru #cancelColbert din cauza unei postări satirice de pe contul de Twitter al emisiunii „The Colbert Report. Șase ani mai târziu, Stephen Colbert este ”dezanulat”. La fel și Dave Chappelle, J.K. Rowling și o listă mult mai lungă a unor figuri marcante ale culturii pop, care s-au confruntat cu acest tip de agresivitate în mediul online și au supraviețuit pentru a povesti, a vinde și a își continua activitatea.

Revenirea lor explică de ce unii oameni percep anularea doar ca pe un fenomen în care niște oameni faimoși se plâng de criticii lor. Dacă o persoană are un nume suficient de cunoscut sau o bază solidă de fani, piedicile pentru o anulare efectivă sunt destul de mari, iar persoana în cauză ar putea avea chiar ocazia – așa cum a procedat, de altfel, o vedetă de televiziune în timpul campaniei din 2016 – să folosească ura potențialilor ”anulatori” pentru a își consolida rețeaua de fani sau pentru a se asigura că ideile lor vor fi propagate.

Cu toate acestea, nu toată lumea este o celebritate și…

7. Cultul anulării are cea mai ridicată eficiență atunci când este îndreptat împotriva oamenilor aflați la început de drum sau în plină ascensiune profesională în domeniile lor de interes și are un impact considerabil asupra multor persoane care nu sunt efectiv anulate.

Scopul anulării este, în cele din urmă, restabilirea normelor pentru majoritate, nu aducerea vedetelor cu picioarele pe pământ. Astfel, un climat al anulării își atinge țelul dacă reușește să schimbe modul în care oamenii vorbesc, modul în care se ceartă și se comportă, chiar dacă nu reușește să distrugă carierele unora dintre oamenii celebri pe care îi vizează. Nu trebuie să o ”anulați” pe J. K. Rowling dacă îl puteți anula pe romancierul mai puțin cunoscut care îi ia apărarea; nu trebuie să renunțați la faimoșii universitari care au semnat scrisoarea din Harper’s Magazine de săptămâna trecută, în care se atacă în mod deschis cultul anulării, dacă puteți descuraja alte persoane, care au jumătate din vârsta acelor academicieni, să spună ceea ce cred. Scopul nu este de a pedepsi pe toată lumea și nici chiar de a pedepsi foarte multe persoane; scopul este de a defăima sau de a speria suficientă lume pentru ca restul să se conformeze.

8. Atât dreapta, cât și stânga apelează la acest proces de anulare, doar că dreapta de astăzi este prea slabă pentru a o face într-un mod eficient.

Vorbim despre anulare atunci când conservatorii încearcă să-i facă pe profesorii de la colegiu să susțină anti-americanismul (?) sau când criticii Israelului sunt cenzurați atunci când vine vorba despre antisemitism? Sigur, într-un fel. Vorbim despre anulare în momentul în care Dixie Chicks – pardon, artiștii cunoscuți înainte ca Dixie Chicks – au fost excluși de la posturile de radio și din turnee sau când „incorectul politic” Bill Maher a fost literalmente anulat, pentru că s-a poziționat împotriva corectitudinii patriotice? Desigur.

Dar, după cum sugerează ultimele exemple, ultimul vârf al puterii culturale de dreapta a fost climatul corect patriotic după 11 septembrie, un eon cultural al trecutului. Astăzi, oamenii care se tem cel mai mult de o cultură a anulării de dreapta lucrează de obicei în interiorul conservatorismului profesionist din epoca Trump. (Și chiar și pentru ei, de multe ori există o nouă viață aflată în așteptare, ca profesionist NeverTrumper (niciodată susținător al lui Trump). Încercările de ”anulare” din partea dreptei sunt în cea mai mare parte lupte pentru controlul asupra ”terenului” în continuă scădere, cu atacuri ocazionale împotriva academicienilor republicani și împotriva celebrităților anti-Trump. Între timp, războinicii stângii își închipuie că ar putea cuceri întreaga hartă non-Fox News.

9. Intensitatea dezbaterii despre cultul anulării ilustrează modul în care se intersectează internetul, ca mijloc de anulare, cu puterea din ce în ce mai mare a normelor morale de stânga drept justificare pentru acest proces.

Nu este doar tehnologie sau ideologie, sunt ambele. Stânga emergentă, a tinerilor, dorește să ia tabuurile actuale împotriva rasismului și antisemitismului și să le folosească drept model pentru a crea o gamă mai largă de limite de exprimare – cu definiții mai largi a ceea ce poate fi calificat drept rasism, sexism sau homofobie, cu o teorie mai cuprinzătoare a tipurilor de discurs și de comportament care reprezintă „răul” și despre reguli precise de ”etichetă lingvistică” pe care trebuie să le urmeze profesioniștii respectabili. Iar internetul și mediul online, atât din afara instituțiilor, cât și din interior, sunt mecanisme cruciale pentru această schimbare.

Rămâne de dezbătut dacă aceste noi norme de stânga ar fi iliberale sau dacă ar pur și simplu îi insuflă liberalismului o nouă moralitate, pentru a înlocui vechiul consens protestant. Este discutabil dacă acestea ar putea extinde spațiul de exprimare pentru vocile anterior marginalizate, mai mult decât ar restricționa punctele de vedere cândva acceptate, acum „fobice”. Dar este cert faptul că persoanele care nu se încadrează în normele emergente sunt mai expuse la anulare decât ar fi fost acum 10 sau 20 de ani.

10. Dacă vă opuneți culturii stângiste a anulării, apelul la liberalism și la libera exprimare nu sunt suficiente pentru a vă susține punctul de vedere.

Am menționat mai devreme că dezbaterile despre anulare sunt, inevitabil, dezbateri despre liberalism și despre limitele acestuia. Dar pentru a apăra o poziție liberală în aceste polemici, ai nevoie de mai mult decât de o simplă apărare a exprimării libere în abstract; trebuie să aperi libera exprimare bazându-te pe idei importante, concrete. Principiile generale sunt utile, dar dacă nu puteți susține idei controversate prin propriile lor merite, niciun raționament adus în discuție pentru a le oferi un spațiu de exprimare nu va putea rămâne în picioare în fața unui atac pătimaș, bazat pe principii morale solide.

Așadar, liberalii sau centriștii care se tem de elanul stângii pentru anulare au nevoie de un contraargument care nu se bazează doar pe principiile ”dreptului de a nu avea dreptate”. Aceștia trebuie să identifice locurile în care consideră că noile norme de stânga nu doar impun o cenzură mult prea strictă, ci pur și simplu sunt greșite. Ei trebuie să își ducă ”lupta” acolo, vizând conținutul problemei și principiile liberale.

În caz contrar, lupta lor pentru exprimare liberă le va aduce doar privilegiul de a-și vedea anulate ideile, în cele din urmă.

Articol original: 10 Theses About Cancel Culture