Rowan Atkinson și libertatea de exprimare

Rowan Atkinson este cunoscut cel mai bine pentru rolul Mr. Bean din serialul de comedie cu același nume, deși a încântat generații prin filme de comedie și nu numai. The Observer îl numește unul dintre cei mai amuzanți 50 actori de comedie dintotdeauna.

Dacă există un mediu unde importanța libertatății de exprimare devine imediat evidentă, acesta e zona umoristică. Tocmai posibilitatea de a scoate în evidență ceva absurd, incomfortabil, pe care nimeni nu îndrăznește să-l arate, de a sublinia diferența dintre ce ne imaginăm și ce există de fapt – mai ales în situația în care bunul simț (social), moravurile sau contextul împing la decență și rezervă, – are efectul cathartic pe care îl caută comedia. Nu e deloc de mirare că limitarea libertății de exprimare ar însemna pentru un actor de comedie o profundă limitare a artei sale și o violare a libertăților umane.

În 2012, a existat o campanie pentru modificarea Secțiunii 5 din Public Order Act 1986 al Mari Britanii, secțiune care transforma insulta din afront moral în încălcare a legii (campania a avut succes, iar secțiunea a fost modificată). La acestă campanie ia parte și Rowan Atkinson, al cărui discurs este redat parțial mai jos:

„Punctul meu de plecare, când vine vorba de orice problemă legată de libertatea de exprimare, este credința profundă că al doilea cel mai prețios lucru din lume este dreptul de a te putea exprima liber. Cel mai important lucru este să ai ce mânca, al treilea cel mai prețios lucru este un acoperiș deasupra capului, dar, pentru mine, locul numărul doi este permanent ocupat de exprimarea liberă, plasată chiar sub nevoia de a susține viața însăși.

Asta este pentru că m-am bucurat de liberă exprimare în această țară (n. trad. Marea Britanie) toată viața mea profesională și mă aștept să o fac în continuare […] ”

Exemplele aduse în discuție sunt ridicole, dar reale: un bărbat arestat în Oxford pentru că numise „gay” un cal al Poliției, un adolescent arestat pentru că afirmase că Biserica Scientologică este „un cult”, sau patronul unei cafenele, pentru afișarea pasaje din Biblie pe un ecran TV.

„Când am auzit de unele dintre aceste ridicole acte de ”ilegalitate”, aceste acuzații, mi-am adus aminte că am mai fost în situația asta înainte – într-un context ficțional. Am avut la un moment dat un spectacol numit «Not the Nine O’Clock News» acum câțiva ani și am avut o schiță [de comedie] unde Griff Rhys Jones l-a jucat pe polițistul Savage, un ofițer de poliție rasist în  mod deschis pe care eu, în calitate de comandant de stație, îl admonestez pentru -că a arestat un negru în urma unui întreg șir de acuzații ridicole, absurde și inventate. Acuzațiile pentru care ofițerul Savage l-a arestat pe dl Winston Kodogo, rezident străzii Mercer, nr. 55, au fost următoarele: «Mersul pe crăpăturile din asfalt», «Parcurgerea într-o cămașă țipătoare a unei zone pline de clădiri după lăsarea întunericului» și, una din favoritele mele, «Mersul aiurea». A mai fost arestat și fiindcă «Urinase într-o toaletă publică» și pentru că «M-a privit într-un fel ciudat».”

Faptul că s-a renunțat la acuzațiile din aceste cazuri nu reflectă, susține Atkinson, o bună funcționare a legii, ci doar frica poliției de publicitatea negativă. Rămâne totuși întrebarea: ce se întâmplă cu cazurile care „nu sunt suficient de ridicole” și nu atrag publicitate suficientă?

Actorul afirmă că reglementarea limbajului ofensator poate cu ușurință degenera în ceva periculos:

„Problema cu intrarea în ilegalitate a insultei este că prea multe lucrurile pot fi interpretate ca fiind una. Critica e ușor intepretabilă ca insultă de către anumite grupuri. Ridiculizarea, de asemenea. Sarcasmul, comparația nefavorabilă, simpla articulare a unui punct de vedere alternativ ortodoxiei pot fi interpretate ca insulte.”

Această „nouă intoleranță”, „o nouă, dar intensă dorință de a pune călușul în gura vocilor incomfortabile ale dizidenților” este marca unui stat totalitar.

Adeseori, acuzația de mai sus este combătută prin lozinca „Sunt intolerant doar față de intoleranță”, o simplă „înlocuire a unui fel de intoleranță cu altul”. Singura cale de a dezrădăcina posibilele probleme ce stau la baza actelor de intoleranță nu este suprimarea lor, ci „scoaterea lor la aer”; ele trebuie „dezbătute și rezolvate, de preferat, fără ajutorul procedeelor legale.”

„Pentru mine, singura cale de a crește rezistența unei societăți la insultă sau discursul ofensator este permiterea existenței lor într-o cantitate mai mare […] Trebuie să ne creștem imunitatea față de ofensare pentru a putea rezolva problemele pe care critica justă le ridică. Prioritatea noastră ar trebui să fie tratativele cu mesajul, nu cu mesagerul […] Dacă ne dorim o societate mai zdravănă, avem nevoie de dialog mai zdravăn, iar asta trebuie să includă dreptul de a insulta sau ofensa. Așa cum afrima Lordul Dear, «Libertatea de a fi inofensiv nu este nicidecum o libertate».”

Lupta se duce cu „ceea ce Sir Salman Rushdie numea «outrage industry» (n. trad. industria scandalizării) – arbitrii autoproclamați ai binelui public, încurajând scandalizarea animată de mass media, față de care poliția se simte sub presiunea de a reacționa.”

Rowan Atkinson ridică două probleme ce reies din ciocnirea cu limitarea liberei exprimări:

1. Toți trebuie să fim responabili pentru ce spunem.
2. „Societatea a devenit îngrozitor de iritabilă și intolerantă față de cel mai mic comentariu contradictoriu. ”

„Libera exprimare poate suferi doar dacă legea nu ne dă voie să ne descurcăm singuri cu consecințele sale.”

Discurs original: In full: Rowan Atkinson on free speech