Să folosim din nou termenul de „individualism”

Un articol de Stephen Davies pentru American Institute for Economic Research (AIER)

Dacă ești, asemeni mie, o persoană care crede în valorile și principiile politice ale libertății individuale, drepturilor personale și guvernului minimal, atunci cu siguranță te confrunți cu multe provocări în climatul politic și cultural actual. Idei care sunt în mod fățiș opuse acestor principii – și care provin din ambele extreme ale spectrului politic – câștigă teren.

În această situație, poate părea frivol să te gândești la care ai vrea să fie denumirea poziției tale și sub ce etichetă să îți prezinți ideile. Sigur, ai putea spune, asta este o problemă trivială și e mai bine să te concentrezi pe lucruri serioase, cum ar fi să îți dezvolți mai consistent ideile și să le prezinți apoi în sfera publică.

Cu siguranță că ar trebui să faci asta, dar întrebarea cu privire la numele pe care trebuie să îl dai setului de credințe pe care îl susții nu este trivială: denumirile idealurilor și mișcărilor politice au o putere de sine stătătoare, independentă de conținutul real al filozofiilor respective, din cauza asocierilor pe care mintea umană le face și din cauza impactului emoțional pe care le produce.

Un aspect al acestei probleme pe care am ridicat-o este modul în care etichetele politice își încep deseori existența ca fiind mai degrabă peiorative, chiar niște termeni care desemnează ceva foarte negativ, înainte de a fi transformate în niște simboluri ale mândriei de către oamenii la care fac referire. În acest caz, puterea etichetei derivă din felul în care ajunge să întrupeze un spirit al rezistenței și solidarității unui grup care este abuzat sau atacat de oponenții săi. Clasicii termeni Whig și Tory reprezintă astfel de exemple – la origine, Whig era numele unui haiduc scoțian, iar Tory – al unui hoț irlandez.

Acesta este un caz în care un termen care desemna ceva negativ s-a întors împotriva intențiilor creatorilor săi, devenind descriptiv sau indicând identitatea într-un sens pozitiv. Un alt caz este cel al unui cuvânt care a fost adoptat de oamenii care s-au opus ideii la care făcea referire în mod original, din cauza faptului că avea o conotație pozitivă. Asta este desigur ceea ce s-a întâmplat cu ideile de libertate individuală și guvern minimal.

La început, cuvântul care era utilizat în mod universal pentru a descrie oamenii care susțineau acea poziție (și alte idei înrudite cum ar fi raționalismul, progresul sau optimismul cu privire la viitor) era „liberal”, iar ideile respective erau reunite sub numele de „liberalism”. Cuvântul avea o conotație pozitivă în parte datorită popularității valorilor la care făcea referire, dar și datorită asocierilor favorabile care se făceau cu cuvântul „liberal” în sensul său original (adică sincer, generos, deschis la minte, tolerant).

În Statele Unite ale Americii, la finalul secolului 19 și începutul secolului 20, cuvântul „liberal” a fost preluat ca etichetă de către niște oameni care susțineau o politică și niște idei foarte diferite de cele pe care le-am menționat. Aceștia au purtat inițial numele de „progresiști”, dar până în anul 1900 au adoptat denumirea de „liberali” și, în urma acestui fapt, au redefinit referentul obișnuit al termenului și conținutul său. Acesta presupunea acum implicarea activă și masivă a statului, combinată cu un colectivism etic de mai multe feluri. Ceva similar s-a întâmplat în Marea Britanie odată cu apariția așa-numitului „Liberalism nou”, însă schimbarea sensului a fost mai puțin evidentă.

În celelalte părți ale lumii, cuvântul „liberal” și-a menținut sensul original pentru majoritatea oamenilor. Cu toate acestea, din cauza influenței exercitate de universitățile americane și de cultura pop din secolul 20, a devenit din ce în ce mai greu pentru avocații libertății individuale din lumea anglofonă să continue să se descrie drept „liberali”, deoarece termenul a început să facă referire la ceaa ce în toate celelalte părți ale lumii purta numele de „social-democrație”.

Treptat, aceștia au început să se descrie (și să fie descriși drept) „conservatori”. Acest fapt a fost problematic din mai multe motive: cel mai important este că cei care se identificau drept conservatori erau principalii oponenți ai liberalilor încă de când cele două filozofii au apărut în anii 1820, iar, în ziua de astăzi, există încă diferențe semnificative între cele două poziții și tradiții de gândire. În general, liberalii și conservatorii, care se pot uneori pune de acord cu privire la economie, sunt de obicei foarte divizați când vine vorba de probleme de libertate personală, intimitate și rolul statului în menținerea unor moravuri tradiționale și moduri de viață. Asta reflectă un dezacord mai profund cu privire la statutul moral al regulilor și instituțiilor care restricționează libertatea, dar nu derivă de la stat.

Conservatorii tind să le susțină, în timp ce liberalii li se opun.

Dincolo de toate acestea, etichetele și denumirile au impact și efecte reale. Dacă folosești o anumită etichetă pentru a te descrie, atunci vei fi adesea influențat de asocierile care se fac cu acest cuvânt, chiar dacă inconștient, iar propriile tale viziuni vor ajunge să se modifice din cauza aceasta. (Se vor modifica și din cauza faptului că acum ești asociat și aliat cu oameni total devotați setului inițial de semnificații asociate cu termenul respectiv.) Așa că termenul adoptat își va schimba sensul sau referentul comun, dar, în același timp, referentul va fi schimbat de noua denumire cu care este asociat. (Putem observa asta mai ales la progresiștii pe care i-am menționat, care nu au mai susținut în aceeași măsură colectivismul puternic pe măsură ce au ajuns să preia numele de „liberali”, în același timp schimbând modul în care era înțeles de obicei termenul.)

Cu toate acestea, povestea susținătorilor anglofoni ai libertății individuale este mai complicată de atât. Pentru ei, a existat întotdeauna o denumire disponibilă, pe care pentru o lungă perioadă de timp au utilizat-o cu entuziasm. Acesta era aceea de „individualism”, asociat cu „individualiști”. „Individualism” era un cuvânt care suferise trecerea de la un termen dezaprobator la unul care indică o identitate pozitivă. A avut în mod original conotații egoiste, dar până în anii 1870 a fost adoptat de mai mulți liberali radicali ca denumire pentru viziunile lor, de ambele părți ale Atlanticului (și, cel mai interesant, în special în Franța).

În anii 1880 și 1890 exista o dezbatere viguroasă de ambele părți ale Atlanticului între, pe de o parte, cei care se identificau ca individualiști, și, pe de altă parte, cei care se identificau drept „colectiviști” (în Marea Britanie, Canada, Europa) sau „progresiști” (în Statele Unite ale Americii). Ulterior, termenii „individualist” și „individualism” au rămas denumiri utilizate de susținătorii cauzei radicale pentru libertate personală, individuală. Acest lucru se întâmpla în anii 1920 și chiar în 1940 și începutul anilor 1950 (Friedrich Hayek, spre exemplu, utiliza termenul, vorbind despre „aceia dintre noi care aderă la poziția individualistă”).

Apoi, destul de brusc, la mijlocul anilor 1950, toate acestea s-au schimbat. Oamenii care se descriau ca fiind individualiști și se identificau cu acea denumire au încetat să se mai folosească de ea (cu foarte puține excepții, cum ar fi Frank Chodorow). Mulți au îmbrățișat denumirea de „conservatori”, în special în Statele Unite. Însă cei mai mulți au început să se identifice drept liberali clasici și libertarieni (un cuvânt care făcea înainte referire la anarhiștii comuniști de felul lui Peter Kropotkin). Termenul „individualist”, care a fost utilizat până atunci și de către critici și de către adepți, aproape că a dispărut.

Motivul pentru care acest lucru s-a întâmplat e un mister. Suspiciunea mea este că schimbarea a fost cauzată de o combinație între ruptura generațională și succesul unei meta-strategii politice a CIA de la momentul respectiv de a uni toate grupurile disparate într-un front anti-comunist – asta implica descotorosirea de termeni și concepte care erau foarte clare și prin urmare divizive.

Totuși, în zilele noastre, oamenii care susțin idealurile și practicile libertății individuale ar trebui să se gândească serios la recuperarea vechii denumiri și să se numească din nou individualiști. Cei doi termeni pe care aceștia îi folosesc acum sunt ambii problematici, din motive diferite. „Liberal clasic” este în mod esențial un termen istoric, care face referire la ideile și personalitățile dintr-o perioadă foarte specifică (în general din anii 1780 până în anii 1900). Pericolul utilizării acestei denumiri este că sugerează susținerea unui adevăr mumificat, mai degrabă decât a unei tradiții intelectuale vii. De asemenea, termenul are rezonanță limitată pentru oamenii dinafara Europei sau Americii de Nord (existau de fapt liberali individualiști și în alte părți ale lumii în secolele 19 și 20, dar aceștia nu au fost memorați asemeni omologilor din Europa și Anglosferă).

Simpla utilizare a termenului „liberal” fără nicio adăugire pare atractivă, însă există acum o tradiție destul de bine definită a liberalismului colectivist, iar asta înseamnă că trebuie constant să îți explici poziția și cum este ea diferită de cea din urmă ori să prezinți care sunt ideile individualiste fundamentale.

Denumirea foarte răspândită de „libertarian” (pe care am folosit-o și eu) este și mai problematică. „Individualism” este un termen care a avut dintotdeauna un sens solid și extins sau un set de mai mulți referenți. Acesta se referă nu doar la liberalismul economic (piața liberă și laissez-faire) sau individualismul politic (guvernul minimal), dar și la individualismul stilurilor de viață (experimentele de viață ale lui J.S. Mill), individualismul cultural și inovarea (cum ar fi operele lui Ibsen sau Strindberg) și o anumită viziune asupra identității personale și a modului în care poți trăi și înflori ca ființă umană. Așadar, denumirea vine la pachet cu și poate fi asociată cu un anumit tip de conținut, care este atât filozofic și cultural, cât și economic și politic.

În contrast, termenul de „libertarianism”, odată separat de asocierea sa cu anarho-comunismul, ajunge să fie înțeles numai ca „anarhism”, iar conținutul său economic ajunge să domine și să dea la o parte elementele sociale, culturale și chiar politice. Simplul fapt de a spune că ești împotriva intervenției statului sau că susții piața liberă spune foarte puțin sau aproape nimic despre tipurile de cultură, stilurile de viață, personalitățile și relațiile sociale pe care le admiri și susții. Ajungi, așadar, să ai o înțelegere foarte rarefiată și reductivă a ceea ce ești și sprijini.

Și mai grav, utilizarea unui termen care sugerează că susținerea pieței libere și opoziția față de statul bunăstării este ceea ce definește întreaga ta poziție, sau cel puțin esența ei, lasă loc unor filozofii politice foarte diferite și chiar opuse să se identifice cu aceeași denumire. În special, lasă loc oamenilor să combine cele două poziții descrise mai devreme cu anumite idealuri colectiviste, cum ar fi naționalismul sau identitatea etnică sau cu subordonarea modului în care unui individ își poate găsi fericirea unui autoritarism social sau care ține de tradiție (amândouă fiind diferite de autoritarismul guvernamental) și să își aproprieze totuși denumirea de „libertarieni”.

De fapt, există un clivaj profund între acești oameni și individualiștii radicali. Atât timp cât principalii oponenți ai celor din urmă au fost susținătorii economiei planificate și colectiviste, această diviziune putea fi ignorată. Însă ne îndreptăm rapid către o lume în care diviziunea dintre aceste două tipuri de oameni care se identifică drept libertarieni devine principala problemă în politică.

În situația respectivă, denumirea de „libertarian” este obiectul unui concurs de tras sfoara între individualiștii și conservatorii care susțin statul minimal, cu scopul de a determina cine este îndreptățit să o folosească. Un risc serios îl prezintă faptul că acest termen va deveni asociat cu ceea ce numim colectivism de dreapta, discreditând și obscurând individualiștii care continuă să îl folosească.

Acestea fiind spuse, de ce să nu revii la termenul care a fost utilizat până în anii 1950 și de ce să nu te numești individualist, iar filozofia ta – individualism? Dacă nu vrei să cedezi termenul de „liberal” diverselor forme de colectivism cu care este asociat, atunci fă referire mai degrabă la liberalismul individualist, decât la liberalismul clasic.

Folosind acest termen, nu te expui niciunui pericol și niciunei posibile asocieri a identității tale cu colectiviștii de stânga sau de dreapta, ci poți arăta clar că te plasezi în al treilea punct al acestui triunghi, respingând ambele tipuri de politică colectivistă. Cu alte cuvinte, utilizarea denumirii de „individualism” te va ajuta să îți clarifici atât ceea ce susții, cât și ceea ce nu susții, lucruri care sunt întotdeauna foarte important de trasat.

Articol original: Let’s Revive the Term Individualism