Să ne ospătăm și să bem pentru sănătatea comunității din care facem parte!

Un articol de Claire Lehmann pentru Quilette

La începutul acestui an, pentru prima dată în istorie, Guvernul Marii Britanii a desemnat un Ministru al Singurătății. Într-adevăr, chiar dacă nu este o afecțiune medicală, singurătatea a început să fie descrisă prin termeni precum „epidemie” sau „criză de sănătate publică”. Mai mult, studii la o scară mai mare arată că în jur de 10% din adulții din țările occidentale suferă de singurătate cronică. Într-o scrisoare publicată anul acesta în revista The Lancet, doi neurologi de la Universitatea din Chicago au provocat cititorii „să își imagineze o boală care îi face pe oameni iritabili, depresivi și egocentrici și care are o rată de mortalitate prematură de 26%”. Au continuat indicând faptul că nu este vorba despre o boală care îi afectează doar pe cei care nu au abilități sociale dezvoltate, pe cei care sunt retrași în sine sau pe introvertiți. Singurătatea nu înseamnă neapărat să fii singur – putem să ne simțim izolați și când suntem înconjurați de alți oameni. Cumva, contrar așteptărilor, dezvoltarea abilităților sociale, sprijinul primit din mediul social și contactul social s-au dovedit la fel de ineficiente ca și tratamentele pentru izolarea socială.

Bazându-se pe lucrările lui Durkheim, psihologul social Jonathan Haidt susține că practicile religioase nu trebuie să fie înțelese ca rezultatul logic al unor anumite axiome teologice (cum ar fi de exemplu, dacă Dumnezeu există, există și viață după moarte), ci ca pe un mod în care specia noastră creează comunități închegate, având un set de valori morale comune. Dintr-o perspectivă durkheimiană, individul ajunge să fie într-o „armonie morală” cu oamenii care au obiceiuri religioase similare cu ale sale. Astfel, această armonie asigură „continuitatea susținerii naturii noastre morale”.

Specia noastră este unică pentru că a reușit să creeze niște structuri sociale foarte variate și complexe. Câteodată, putem vedea rămășițe din practicile strămoșilor noștri din specia primatelor și în modul în care ne organizăm: un pluton militar poate să te ducă cu gândul la o grupare de cimpanzei care mărșăluiesc, iar o comunitate hippie ar putea semănă cu un grup de maimuțe. Cu toate acestea, chiar dacă există anumite similarități între noi și celelalte maimuțe, avem în plus și abilitatea de a trăi în comunități mai mari, abilitate care este unică. Nicio altă primată nu poate face asta. Abilitatea noastră de a coopera la o scară mai largă este o un miracol al evoluției. Singura specie care mai este capabilă să intre în astfel de structuri sociale, în afară de specia umană, este cea a insectelor eusociale specializate (cum ar fi albinele, furnicile și viespile) și, chiar și atunci când se formează astfel de structuri sociale, majoritatea membrilor fac parte din aceeași „familie”.

Așadar, cum a devenit omul singura specie de primată care poate să coopereze, să întemeieze comunități și să contruiască orașe? De unde provin aceste capacități? Ipoteza lui Haidt, bazată pe scrierile lui Durkheim, este că ele vin din abilitatea noastră de a trăi în grupuri cu viziuni asemănătoare celor pe care noi le avem, deci alături de persoane cu care împărtășim un crez moral comun. Așadar, acum ne este mai ușor să îi înțelegem pe germanii păgâni care se adunau sub crengi de brad ca să sărbătorească Solstițiul de iarnă. Odinioară, stând împreună în jurul unui obiect sacru, oamenii începeau să creeze legături, fapt care îi îndemna să aibă încredere unii în alții. Astfel, ajungeau să capete suficientă încredere încât să își pună propria bunăstare în mâinile altcuiva. Toate aceste lucruri au dus la formarea unor specializări și, în mod automat, la o oarecare diviziune a muncii, lucru ce mai târziu a primit numele de civilizație.

Cu mult înainte de Nașterea lui Hristos, păgânii din Europa foloseau pomi în cadrul festivalurilor lor pentru a marca sfârșitul primei jumătăți de iarnă. Solstițiul de iarnă reprezenta un moment important. După ce trecea și cea mai scurtă zi din an, ziua începea să devină din ce în ce mai lungă și întunericul iernii era înlocuit în scurt timp de lumină.

Până în secolul al XVI-lea, primele luni de iarnă reprezentau o perioadă de foamete în nordul Europei, vitele erau omorâte pentru ca să nu trebuiască să fie hrănite, astfel că exista mereu în acea perioadă carne proaspătă, gata să fie mâncată. Mai mult, vinul care fermentase pe tot parcursul anului devenea bun de băut. În timp ce lunile erau grele și reci, oamenii găseau modalități săle traverseze: adunându-se să se ospăteze și să bea în cinstea unui moment de renașterei. Și, mai ales pentru că de fiecare dată după cea mai lungă noapte din an, soarele revenea pe cer. Similare cu ospățurile de la mijlocul iernii pe care le aveau germanii păgâni, romanii sărbătoreau Saturnaliile, făcând un sacrificiu în templul lui Saturn, un bachet public și împărțind și primind cadouri. Poetul roman Catullus a descris Saturnaliile ca fiind „cele mai frumoase zile”.

În Occidentul laic, împodobim un pom și împărțim cadouri. Poate că nu cunoaștem istoria păgână din spatele acestor obiceiuri sau poate că nu știm cum au fost incorporate festivitățile păgâne în sărbătorirea Nașterii lui Hristos – chiar și așa, continuitatea unor obiceiuri nu le subminează, ci arată cât de importante sunt de fapt pentru oameni, chiar dacă nu sunt luate în considerare credințele care stau la baza lor.

Există și dovezi care atestă puterea ritualului de a aduce oamenii împreună. Într-un experiment psihologic, a fost demonstrat că oamenii care făceau parte din grupuri care mergeau, cântau sau își mișcau mâinile în același timp, formau mai multe legături cu persoanele din jur, aveau mai multă încredere unii în alții, cooperau mai bine și dovedeau că au o capacitate mai mare de a renunța la sine decât oamenii din grupurile care se comportau în mod similar, dar care nu săvârșeau anumite acțiuni în sincron, alături de ceilalți. În aceast studiu realizat în 2010, împreună cu Jesse Graham, Haidt încearcă să răspundă întrebării misterioase: de ce oamenii religioși sunt mereu mai fericiți decât cei non-religioși? Ipoteza lor este asemănătoare cu viziunea lui Durkheim:

Majoritatea beneficiilor de a fi o ființă umană, care aderă la o anumită religie, vin din participarea la adunările religioase. Această viziune coincide cu ideea lui Durkheim (1897-1951), care afirma că ratele de suicid sunt mai scăzute în comunități mai închegate. Dacă Dumnezeu ar fi fost arminden*, atunci sănătatea și beneficiile religiei, care te fac mai bucuros, ar fi venit din participarea în dansul Său armidean, nu din faptul de a sta singur acasă, gândindu-te la oameni și la acel tip de dans.

Adesea asociem religia cu un set de axiome sau cu festivaluri și obiceiuri considerate superflue . Viziunea conform căreia religiozitatea este despre niște axiome stipulează că, pentru a fi religios, trebuie să crezi în supranatural și să îți negi credința în legile naturii, în evoluție sau în realitatea unui univers rece și indiferent în care te afli. Religia este, așadar, respinsă, de multe ori în mod judicios , pe aceste temeiuri.

Cu toate acestea, din ce în ce mai mulți oameni ajung să conștientizeze că această viziune este foarte simplistă și lipsită de perspectivă. Astfel, în timp ce rata de oameni care cred într-o religie organizată și care participă la ritualurile pe care aceasta le propune, împreună cu ceilalți oameni, este din ce în ce mai scăzută, singurătatea crește.

Dar dacă în tot acest timp am înțeles greșit atât religia, cât și singurătatea? Cum ar fi dacă atunci când vine vorba despre religie, ritualurile, simbolismul și practica obiceiurilor formează, de fapt, esența ei, și ce ar fi dacă credințele centrale asociate acestor religii sunt imateriale? Și dacă singurătatea nu este un simptom al lipsei de sănătate a individului, ci un simptom al lipsei de sănătate a comunității?

Când ne adunăm împreună de Crăciun în grupuri mici sau mari pentru a participa la ritualuri și când sărbătorim un moment important dintr-un  anotimp, sărbătorim viața și abilitatea umană de a coopera. În acest fel, fără să fim conștienți, materializăm abilitatea de a ne mișca precum celelalte specii de primate mai mari – prin crearea comunităților închegate și a civilizațiilor. Anul acesta de Crăciun, amintiți-vă că ritualurile religioase la care participăm nu se bazează nici pe vreo credință abstractă și nici pe miracole – ele sunt miracole în sinea lor – și că atunci când participăm la ele, ce venerăm cu adevărat nu este supranaturalul, ci miracolul încrederii în sine.

*Armindeni este cunoscută în popor drept ziua pelinului sau ziua bețivului. Este o sărbătoare populară, sărbătorită pe 1 mai. Această dată era considerată ca marcând începutul primăverii, iar sărbătoarea se ținea pentru a celebra roadele pământului și pentru a alunga dezastrele naturale, precum grindina sau seceta. Arminden este de fapt o zeitate a vegetației, așadar sărbătoarea are origini păgâne. Se obișnuiește ca în această zi să se pună câte un pom sau câte o crenguță verde la poarta, ușa sau ferestrele caselor.

Articol original: Feast and Drink For Our Community’s Health