Salvăm și bunul simț?

„Bunul simț nu e, cum crede lumea, o formă primară a inteligenței, un succedaneu inferior al acesteia. Există (și cât de adesea) inteligență fără bun simț, dar bun simț fără inteligență nu.” (p. 16)

Extrem de săracă în această privință, societatea românească pare a-și fi găsit terenul de luptă, prin tranșeele interpretării istoriei și identității dându-și ultima suflare puținele relicve de bun simț rămase. Despre trecut, Alexandru Paleologu spunea că:

„Posteritatea nu se înșeală decât în omisiunile ei, dar nu consacră niciodată false valori.” (p. 17)

„Paseismul nu are presă bună, dar nu mi-e deloc rușine să mă declar paseist. După opinia curentă, acceptată în general, nu însă și verificată, paseismul ar fi o atitudine retrogradă, atașată de valori defuncte și neparticipantă la actualitatea vieții. Eu cred exact contrariul și susțin că nici un progres nu e cu putință fără conștiința trecutului.” (p. 49)

„A fi oameni ai vremii noastre” nu poate avea alt sens decît cel de a discerne actualitatea esențială a epocii și a avea o atitudine conștientă în raport cu ea (nu neapărat în consens).” (p. 50)

Reversul medaliei ne dezvăluie că bunul simț este însă corolarul moderației, a liberei competiții a ideilor, a capacității de a conserva lucrurile care își dovedesc utilitatea și rezistența prin testul focului iconoclasmului:

„Asta e neapărat: pentru a gîndi liber trebuie defrișat terenul, trebuie puse la îndoială ortodoxiile, dogmatismele, autoritățile. Dar marile sisteme rezistă și chiar le priește acest tratament.” (p. 19)

Între oroarea dogmatică a dezbaterii și ura principială față de existent – neomania revoluționismului dogmatic –, moderația și negocierea democratică dispar sau devin victime colaterale ale unui conflict isteric – în absența cultivării bunului simț, societatea noastră rămâne captivă în fatalismul propriei mediocrități, a inocenței trogloditului incurabil:

„Dar această aparentă inocență, în care abjecția și fără-de-legea (=anomalia) se consumă inconștient, stupid, de la sine (=automat), nu e în fond decât expresia celei mai monstruoase, mai infernale degradări. E anestezia morală a unor făpturi inexistente pe plan uman, a unor pseudomorfoze ce alcătuiesc o societate de spectre derizorii.” (p. 41)

Țara noastră are nevoie drastică de figuri socratice care să își asume poziția de apărători ai decenței și moderației, care să deparaziteze mediul moral și cultural de mediocritate, prostie și corupție; avem nevoie de urmași ai lui Caragiale, care cu „Rîsul lui nimicitor face să explodeze ca niște baloane de săpun toate întruchipările vidului, de la demagogia vorbelor deșarte și umflata hagiografie națională până la falsa cultură, falsul civism, falsa prietenie și falsul umor.”

„Rîsul lui Caragiale nu e un rîs amuzant, nici benign, e un rîs vitriolant, pornit dintr-o sacră mânie.” (p. 42)

Fragmente din Alexandru Paleologu, Bunul simț ca paradox, București, Editura Fundației Paleologu, 2019.