Schiță despre cum ar putea fi înlăturată nemulțumirea

Autor: Tibor Jakob

„O fiinţă activă este nemulţumită şi, de aceea, nu este atotputernică. Dacă ar fi mulţumită n-ar acţiona, iar dacă ar fi atotputernică şi-ar fi îndepărtat de multă vreme, definitiv, nemulţumirea.” – Ludwig von Mises

În cele ce urmează mă voi adresa ființelor active, cărora voi încerca să le sugerez prin modestele mele mijloace, cum să-și diminueze nemulțumirea, întrucât îndepărtarea sa le-ar aduce-n rândul ființelor inactive, scop complet străin intențiilor mele.

Voi începe prin alt citat al aceleiași imense personalități, Ludwig von Mises: „Nu există nici un mijloc de a demonta o teorie eronată, altul decât de a o respinge prin raţionament discursiv şi de a-i substitui una mai bună” pe care mă voi strădui să-l urmez.

Ființa umană este eminamente socială, acesta fiind cadrul în care își poate manifesta atributele umane. Izolată de societate aceasta își pierde tocmai aceste trăsături definitorii. Existența în societate este posibilă datorită relațiilor dintre membrii acesteia. Importanța relațiilor este crucială, de aici decurgând implicațiile calității acestora. Calitatea relațiilor este determinată de ordinea socială instituită, respectiv de regulile generale de conviețuire precum și de beneficiarii acesteia, omul obișnuit (majoritatea covârșitoare), minorități (diverse elite din medii precum cel politic, economic, academic șamd), ori indivizi.

Ordinea socială are la bază unul dintre cele două crezuri: individualismul, sau colectivismul.

Individualismul

Noțiunea de individ o reprezintă pe cea de persoană, unica deținătoare a tuturor atributelor umane. Individualismul presupune două perspective:
– Cea personală: persoana crede că este capabilă să trăiască fără asistență din partea semenilor;
– Cea publică: persoana crede că majoritatea semenilor săi nu au nevoie de asistență.
Cele două perspective fac posibilă existența a două sfere:
– Sfera privată individuală, în care persoana poate acționa liber în limita regulilor generale de conviețuire;
– Sfera publică, în care persoanele se asociază voluntar în scopul satisfacerii unor interese comune.

Relațiile caracteristice sunt cele contractuale, respectiv înțelegeri liber consimțite între persoane individuale și/sau organizate/asociate voluntar, desigur tot în cadrul acelorași reguli generale de conviețuire. Ordinea contractuală a societăţii este o ordine de lege şi drept, un complex de drepturi care determină orbita în care indivizii sunt liberi să acţioneze.

„… o societate bună este una în care fiecare individ ajunge la o stare bună din punctul său de vedere fără a înrăutăţi starea altora. Aceste stări bune nu pot fi însă nicicum definite în mod abstract, pentru că depind de acel aici şi acum de la care pornesc indivizii. Ele nu pot nici să fie atinse în mod izolat de către indivizi. Negocierile la nivelul colectivităţii sunt ineluctabile. Ele permit înstructurarea instituţiilor în contextul cărora indivizii ajung la respectivele stări bune.” – James M. Buchanan

„Filozofia numită curent individualism este o filozofie a cooperării sociale şi a intensificării progresive a reţelei interdependenţelor sociale.” – Ludwig von Mises

Individualismul se află la baza creștinismului, a democrației și a liberalismului, valorile acestora adresându-se individului. Implică încrederea de sine și în semeni. Se poate afla la baza statului minimal/esențial, cu atribuții și dimensiune reduse, cu condiția aplicării unor politici conforme și compatibile.

Colectivismul

Colectivismul pornește de la premiza incapacității majorității ființelor umane de a-și decide scopuri precum și de a le îndeplini. Are la bază eroarea atribuirii de însușiri individuale grupurilor, de parcă acestora le-ar fi foame, sete, cald, frig, ar iubi, ar urî, le-ar place, ori displace șamd. Urmarea imediată, cu asemenea justificare, este asistențialismul, în forme tot mai accentuate și domenii tot mai largi. Oamenii sunt considerați turme, cele două sfere (privată individuală și publică) admise de crezul individualist sunt invadată (cea privată individuală), respetiv acaparată (cea publică). Nefericiții neputincioși, constituiți în turme/mase sunt deposedați de propriile libertăți și siliți să se lase la dispoziția autoproclamatelor atotștiutoare autorități în vederea promovării intereselor despre care deseori nici nu sunt conștienți.
Odată cu nevoile maselor precum și modaliatea în care urmează să fie satisfăcute se instituie prin decret și obligațiile și sancțiunile, acestea fiind aplicate individual.

Asemenea intervenții în viețile oamenilor simpli neajutorați se cer planificate, sunt înființate numeroase organizații, fiecare cu propriul specific conform scopului stabilit de către decidenți, cu regulamente concepute de către birocrația dedicată, omnipotentă și indispensabilă. Astfel am ajuns în contemporaneitatea statului asistențial, a Big State-ului, cu tendințe maximale.

Relațiile specifice sunt cele hegemonice, predominante fiind cele de subordonare. Treptat societatea este transformată într-o mare organizație, cu ierarhie prestabilită, scopuri și reguli de funcționare decise de către stăpâni, pretinși supraoameni, în propriul folos și în detrimentul majorității oamenilor simpli.
Ordinea socială se dezintegrează, cooperarea pașnică benevolă dintre cetățenii liberi este substituită de relațiile conflictuale dintre războinici, deoarece în loc să tranzacționeze bunuri și servicii, se luptă unii cu alții.

„Ceea ce diferenţiază legăturile hegemonice de cele contractuale este măsura în care alegerile indivizilor determină mersul evenimentelor. De îndată ce omul se decide în favoarea aservirii sale către un sistem hegemonic el devine, în limitele activităţilor acestui sistem şi în intervalul de timp al aservirii sale, pionul acţiunilor directorului. Supuşii acţionează doar pentru a-şi alege statutul de subordonaţi; odată făcută această alegere ei nu mai acţionează pentru ei înşişi, ci li se poartă de grijă. În cadrul unei societăţi contractuale, membrii individuali schimbă între ei anumite cantităţi de bunuri şi servicii, de anumite calităţi. Când îşi alege statutul de subordonat, în cadrul unui corp hegemonic, un om nici nu oferă nici nu primeşte ceva specific. El se integrează într-un sistem, în care va avea de adus indefinit servicii şi va primi ceea ce este dispus directorul să-i aloce. El este la mila directorului. Doar directorul este liber să aleagă. Împrejurarea că directorul este un individ sau un grup organizat de indivizi – un directorat – că el este un tiran maniac şi egoist sau un despot patern şi binevoitor este irelevantă pentru structura de ansamblu a sistemului.” – Ludwig von Mises

Colectivismul nu permite existența democrației (alegerile sunt deseori aflate în afara domeniului de interes, ori competenței cetățeanului), a libertăților (libertatea individuală este substituită de libertatea decidenților) și deseori periclitează creștinismul (cultele sunt puse în relație de dependență față de decidenți). Se găsește la baza a numeroase ideologii și doctrine politice, toate strâns unite împotriva libertăților și a democrației, chiar dacă unele, în mod demagogic le proclamă.

Concluzii

Nemulțumirea face parte din viață, este atribut firesc al ființei umane active, neresemnate. Problematic este nivelul la care se manifestă, respectiv cel vital, care periclitează însăși existența, ori cel calitativ, care vizează dorința de mai bine, de sporire a performanței. Nivelul vital se manifestă în cvasitotalitatea aspectelor existenței, puținele satisfacții presupunând mari eforturi presărate de compromisuri, aproape înecate-n oceanul de neîmpliniri. Cel calitativ are baze solide grație cărora satisfacțiile devin predominante și cotidiene, nerealizările suportabile, însă întotdeauna există loc pentru mai bine.

Evidențiind caracteristici ale celor două crezuri, fără pretenția exhaustivității, însă cu nădejdea suficienței, am argumentat imperativul renunțării la colectivismul ademenitor, un soi de fata morgana, și acordarea atenției singurei alternative, respectiv nearătosului – după tirul bisecular concentrat la care a fost supus nici n-ar putea arăta altfel – individualism. Am avea șansa, nicidecum garanția – întrucât aceasta nu există – reevaluării relațiilor dintre noi, ființele umane, de importanță esențială și de neînlocuit.

Constrângerile zămislite de către inginerii sociali, proiectanții incontestabili ai vieților milioanelor de neajutorați – în accepțiunea celor care-și arogă asemenea rol – trebuie înlocuite cu cele contractuale – schimbul liber de voințe – spontan și benevol consimțite de către oamenii simpli – care-și vor descoperi subit abilitățile – după modestele lor puteri și resposabilități. Resursele umane constituie un dat în timp și spațiu. Acestea nu pot fi modificate prin decretul unor entități, deoarece nu există asemenea creaturi umane omnisciente și omnipotente. Singura întrebare care poate fi pusă ar fi care este mediul cel mai prielnic manifestării resureslor umane existente: condițiile libertății individuale – singura posibilă – ori cele ale servituții față de entități inexistente? Dacă admitem superioritatea ordinii sociale a libertății individuale, în sprijinul căreia găsim – pe lângă argumentele pur teoretice – nenumărate experiențe, rezultatul oricărei deliberări poate fi doar adoptatea acesteia.

Orice politică – în propriul sens de rezolvare de probleme, specifică acțiunii umane – bazată pe colectivism este sortită eșecului, întrucât operează cu concepte improprii firii umane, chiar împotriva naturii sale, generatoare de conflicte ireconciliabile și de amploare crescătoare. Stăpânirea Marii Societăți își creează propriile structuri, respectiv birocrația, care i se datorează și prin care stăpânirea este posibilă. Nu poate exista stat minimal, ori esențial și nici taxe mici în asemenea condiții. Nici domnia legii – stat de drept, state of law – deoarece legea este invadată prin procesul de legiferare de către un legislativ omnipotent, nu poate exista altundeva decât în visele naivilor. Nu va exista libertate, nici democrație, nici etică, nici moralitate.

Dacă orice politică bazată pe colectivism este în afara oricărei soluții, nu orice politică bazată pe individualism este sortită succesului. În primul rând acest crez trebuie temeinic înțeles și asimilat. Apoi este inevitabilă adoptarea unor politici conforme precum și aplicarea neabătută, asumată fiind inexistența vreunei garanții. Tot ce avem este șansa, iar aceasta depinde de resursele umane implicate. Cei care au suficientă încredere de sine și în semeni sunt datori să încerce.