CONTRIBUTOR
Românii sunt un popor trist cu mult umor. E oarecum paradoxal că sub încruntarea aparentă care se observă în mulți dintre conaționalii noștri zace un izvor necontenit de material umoristic, de glume, de poante și de râsete.
Sau poate nu e chiar atât de paradoxal. Poate că tocmai acesta este scopul umorului la români, de supraviețuire, de păstrare a sănătății mintale într-un mediu precar. Și noi ne mândrim cu asta ca națiune; hai spuneți-mi de câte ori ați auzit în viața voastră despre cum una dintre principalele calități ale românilor este capacitatea de a face haz de necaz.
Ne revendicăm cu toții din Caragiale, la care ne și place să facem referire cât putem de des – iar material avem, slavă, Domnului. Cetățeanul turmentat? Avem din ăștia chiar și printre ăi deștepți ai țării; Farfuridi? La fiecare colț de bloc, în fiecare asociație, în fiecare companie sau Guvern. Oferă și asta o comoditate mintală, una amară, un soi de confort sumbru. E ca un fel de recunoaștere a teritoriului, un GPS al tiparelor care ne-a fost setat acum 130 de ani, care și astăzi pare că merge ceas.
Românului îi este mult mai ușor să râdă de agramatismele primului său ministru decât să se înfurie că a ajuns să fie condus de asemenea personaje fiindcă, înlăuntrul său, el este deja împăcat cu situația. Hazul de necaz ține loc de „asta e, ăștia suntem, și pe ăștia îi avem”.
Ne amintim și de protestele de la începutul anului trecut, în care protestatarii s-au întrecut în pancarte care mai de care mai amuzante, mai inteligente și mai spumoase. În foarte scurt timp, ăla nu mai era un protest, ci un concurs de glume. Virale pe Facebook cu poze ale celor mai ingenioase creații, și lumea râdea; și se simțea bine. Le-am arătat noi lor – nu ne pot ei fura și înșela cât putem noi să râdem.
Umorul la români servește ca medicament și pansament deopotrivă. Când doare prea tare, luăm pastila și aplicăm pansamentul. Când durerea revine, administrăm o pastilă nouă și schimbăm tifonul. Ce se va întâmpla oare când ne vom pierde umorul?