Silviu Man. Influencerul. Portret-robot (sau Portretul Robotului?)

Din toată fauna revărsată de inundaţia social media în fiordurile minţilor noastre, influencerul mi se pare cea mai fascinantă specie.

Influencerul poate fi urmărit cu aceeaşi privire curioasă şi derutată cu care ne uităm la un ornitorinc: el (ornitorincul, nu influencerul) e mai mult raţă sau mai mult castor? Aşa e el în mod natural sau l-a produs cineva din joacă? Muşcă sau doar apucă? Aşa şi cu personajul nostru – e posesorul unei identităţi virtuale, difuze, cu stranie aură de hibrid genetic. La prima vedere, pare că a rezultat din încrucişarea în laborator a unui jurnalist de scandal cu un dealer de halucinogene şi cu un chibiţ cu ani de experienţă la marginea meselor de table. Nu e exclus ca în reţetă să fi scăpat şi ceva din genele unui judecător de înaltă curte şi ale unui cârmaci de canotaj (ştiţi, sportivul acela suspect care urlă din rărunchi la cei care trag de vâsle, ca şi cum nu le-ar fi soarta suficient de grea).

Cum probabil că s-a înţeles deja, în acest text (care ar avea ceva şanse să nu fie un pamflet) nu este vorba de influencerii “de imagine”, de elita “cocalarilor şi piţipoancelor”. Este vorba de influencerii “literaţi” – care, în principiu, scriu mai mult decât se pozează, şi ale căror pretenţii culturale sunt mult mai mari decât simpla exhibare. Sigur că exhibarea le este comună celor două subspecii, dar există câteva diferenţe pe care nu le-aş neglija. De exemplu, influencerul de tip “Pitzi” joacă mai sincer jocul digital al aparenţelor – “uite cum mă prefac eu că sunt fain(ă) şi perfect(ă). Pwp!”. Pornografia lui “Pitzi”, fără a fi mai puțin nocivă, are o oarecare urmă de onestitate: are un corp, pe ăla îl tunează, îl împopoțonează, și tot pe ăla îl trage într-un miliard de poze și ți-l aruncă în ochi, decorându-l eventual cu un citat jumulit de pe net – mai mult nu are, mai mult nu dă.

În comparație cu ea, influencerul nostru, pentru că e “literat” şi cu pretenţii, e cu mult mai pervers. Şi el se exhibă pe micile şi foarte micile ecrane, numai că la el duckface-urile botoxate se transformă în fraze catchy, decolteurile siliconate în retorică și fesele ferme în sentinţe strivitoare. Spre deosebire de “Pitzi”, el nu îţi oferă o anatomie brută şi vulgară, oh, nu, vai, el e un aristocrat, un conte al digitalului şi un duce al algoritmilor. Discursul lui e mereu subţire, scuze, slim, la fel de slim, ca ecranul din care (ne) (i)radiază. În nobleţea lui vorbeşte despre Atitudine, despre Mentalitate, despre Valori şi Schimbare, iar cuvintele-i seducătoare i se rostogolesc din gură ca perle nobile. În acest timp, cu mişcări de macho, îşi dă jos armura ranforsată de haştaguri, seducând câteva mii de spirite frigide, pe care le trântește apoi de propriul wall cu fermitatea lui Antonio Banderas pe când era tânăr şi feroce. Te uiţi în subsolul paginii lui, şi ai senzaţia că ai intrat neinvitat în mijlocul unei orgii –  o cameră umedă şi încinsă, unde peste tot zboară like-uri şi wow-uri, iar pe jos e plin de inimioare şifonate şi împrăştiate. Influencerul e abuser-friendly. Şi, din păcate, spre deosebire de “Pitzi”, nu există filtru pentru pornoretorica lui.

“Pitzi” foloseşte social media ca spaţiu de divertisment gregar şi superficial. Influencerul, din contră, pretinde că social media sunt mult mai nobile, că sunt agora, amvon, tribună. Prin urmare, în vreme ce “Pitzi” oferă o dulceagă pace kitsch, influencerul nostru e mereu într-un război (sau, mai exact, într-un „teatru de război”): el „se implică”, el luptă şi cheamă la luptă, fluturând sloganuri, zbârnâindu-şi epiglota și mitraliind eroic opinia publică prin revoltate semne de exclamare. Cred că aici transpare destul de clar una dintre funcţiile lui: aceea de a menține o anumită constantă a revoltei sociale pe care, monopolizând-o în ţarcul propriului discurs de la bun început, o dezamorsează şi o face irelevantă.

Căutați prin toate cotloanele internetului, nu veți găsi influencer liniștit sau împăcat, pentru că așa ceva nu există. Fiind un avatar al hipertehnologiei ce nu cunoaşte oprire, revolta îi stă pururi ca ramă de profil, iar starea lui e nestarea. Influencerul scrie cu aceeaşi hărnicie cu care scarabeul îşi împinge neobosit biluţele lui de bălegar.

Influencerul e robul numerelor. El e cu cantitatea, nu livrează la bucată, că nu rentează, el numai la bax şi la palet; e posedat de demonul hipermarketului – vinde mult, ieftin şi cu reduceri. El este, prin definiție, productiv. Productiv ca tusea. Ia-i counterul de like-uri şi vei obţine un amputat care se zvârcoleşte în chinuri, pentru că centrul său de greutate este în ce recepţionează, nu în ceea ce emite. Dacă postarea sa, Zuckerberg-fereşte, nu avea reach-ul aşteptat, ofta-va: “mulţi chemaţi, puţini aleşi”. Însă dacă succesu-i va surâde roz, mai căutat va fi de agenţiile de publicitate, mai rotofei îi va fi orgoliul şi mai rodnic îi va fi product placementul.

Din acest motiv, el poate – şi trebuie – să se pronunţe cu privire la o-r-i-c-e. Urmărindu-l, ai impresia că toate ariile de competenţă din toată lumea asta nebună şi paradoxală, complexă şi infinit nuanţată, s-au contopit într-un domeniu, unul singur, și atât de mic încât poate încăpea lejer, ca o firimitură, sub tasta Enter a device-ului de pe care scrie.

Influencerul, deși modern până la fibra sa (bănuiesc că e vorba de o fibră optică), are astfel ceva ptolemeic în el – îţi lasă impresia că nu e un simplu muritor în carne și oase, ci un centru radiant al galaxiei virtuale. Influencerul nu publică, nu opinează, nu formulează puncte de vedere elaborate după un minim efort reflexiv. Nu – el emană, el insuflă stări de spirit – el e un curent de aer cald, un foehn care-şi face loc în spaţiul speologic şi puţin mobilat dintre urechile followerşilor care orbitează în juru-i.

Followerşi – aşa se numesc, iar aroma religioasă nu este deloc întâmplătoare. Fiinţe care renunţă de bunăvoie şi nesilite de nimeni la intelectul propriu (mă rog, pe alocuri, nici nu prea au la ce renunţa, ceea ce face sarcina lor mult mai uşoară); oameni care îşi asumă să se înfrâneze de la ispita gândirii, făcându-se vase curate care primesc mesajul de la sursă, fără crâcnire, fără vreun dubiu. Și, imediat după primire, îl propovăduiesc, îl dau mai departe (fidel, cu share, printscreen sau copy-paste) într-o evanghelizare zilnică a scepticilor şi necredincioşilor din toate triburile obscure ale lumii digitale.

(Astfel, un alt rol al influencerului, prin followerşii lui, este acela de a lega imprevizibila zeamă socială într-un tot. El tinde să facă pentru societate ceea ce face gelatina pentru piftie: o omogenizează, adică o face mai ușor de manipulat şi de consumat. Și, nu în ultimul rând, mai ușor de… tremurat).

De la un punct încolo, îi poţi repera pe followerşi tot aşa cum un poate un câine poliţist să adulmece droguri ascunse prin valize. Uneori simţi imediat un iz suspect în nări, o combinaţie imposibilă de misticism şi astigmatism. Răsunătoare le e vocea, orb le e entuziasmul. Îţi spui prudent, ca înainte de a aprinde becul într-o cameră în care miroase a gaz: “măi, pe-aici se simte că a trecut un influencer”. Caz în care e bine să păşeşti cu grijă. Sau mai bine să ieşi…

O altă funcție a influencerului este aceea de premestecare a realității. Nu mai rețin cine (poate Jules Renard?) definea criticul literar ca pe un tip care, în loc se se bucure deplin de piersica zemoasă și coaptă a textului, preferă să o mestece un pic între fălci, după care să o scoată din gură și să înceapă să ne-o analizeze așa cum e: băloasă și terciuită, cu sucul scurgându-i-se printre degete. Cam tot la fel procedează și influencerul cu realitatea. Serviți? Aici sau la pachet?

Uniţi în muget şi-n (ne)simţiri, adepţii influencerului rumegă harnic ceea ce deja a premestecat el. Discernământul e până la urmă o problemă stomatologică, trebuie să ai canini tari şi incisivi straşnici ca să sfâşii carnea aţoasă a aparenţelor de pe oasele hrănitoare ale ideilor bune. Dacă eşti hrănit cu lapte praf de mic, e posibil să îţi rupi dinţii. Nu face eforturi să-i întăreşti. Mai bine caută un influencer. Sau nu îl căuta, că oricum ajunge el la tine şi e gata să îţi spună el dinainte tot ce trebuie să ştii. Şi e gratis!

Până la urmă, ne place sau nu, influencerul este produsul necesar al tehnologiei zilelor noastre. Luaţi pe sus de torentul digital, oamenii au nevoie de ghidaj cum au nevoie liceenii de rezumate la Enigma Otiliei – ca să-și compenseze lenea și groaza în fața preamultei informații care trebuie pusă cumva într-o ordine, într-o ierarhie în care, măcar formal, există lucruri importante și lucruri mai puțin importante. După scurtă vreme, vor ști că problemele cu adevărat serioase se găsesc pe wall-ul influencerului. Dacă nu sunt acolo, nu există sau sunt irelevante.

Efectul pervers al acestui fapt: problemele sunt serioase doar dacă răzbat până la urechile lui, iar el decide să le rostească, acordându-le suveran dreptul la atenţia publică. Dezbaterea depinde de această răzbatere. Astfel, influencerul pare fantoma digitală a vechiului “câine de pază al Democrației”, bântuind şi lătrând în jurul casei părăsite după ce Stăpâna singură şi cam senilă a fost dusă la azil. (Nu vă îngrijoraţi, n-a murit, aparent se ţine bine bătrâna Democraţie, ia un pumn de pastile pe zi, e legată la aparate, dar intră des pe Facebook şi Twitter – mai mult pentru meme. Zâmbeşte des, sau o fi de la pareză).

Acest text pe cale să se încheie nu nutrește speranța deşartă a vreunei “reforme”. Nu v-am irosit timpul până acum ca să vă mărturisesc că eu visez naiv la influenceri mai buni. Instituția influencerului nu poate fi reformată, fiind o funcţie necesară a lumii hiperinformației, deci a spectacolului. Nu există siderurgie fără fochişti, medicină fără doctori şi social media fără influenceri. Din acest punct de vedere, specia influencerului are imunitate, nu are prădători naturali.

(Singurul prădător pe care cred că îl are este doar acela non-natural, când oamenii vor fi gata să creadă că o “inteligenţă” artificială scrie mai “influent” decât el. Nu e sigur că îl va elimina, poate vor dezvolta o relaţie de simbioză. Sau poate chiar de rudenie, întrucât în cocktailul lui genetic, influencerul pare să aibă strecurate şi ceva gene din algoritmul al cărui avatar e).

“Soluţia” este, în mod necesar, atitudinea personală. Nu rezolvă problema, dar o ţine la suficientă distanţă cât să-ţi ţii mintea întreagă. E o ispită facilă, mult prea facilă, să intri în colcăiala social media cu speranţa unei dezbateri rodnice. Cu greu mă pot gândi la o mai proastă utilizare a unor bune intenţii. Asta înseamnă să uiţi un adevăr elementar: că influencerul nu e acolo ca să înveţe el însuşi, să se răzgândească ori să se lămurească de contrariu. El e acolo pur şi simplu pentru că îndeplineşte, cu mai mult sau mai puţin talent, funcţiile de mai sus (şi de bună seamă şi altele). A intra în jocul lui (care se joacă permanent pe terenul lui propriu) necesită permanent aportul tău, participarea ta, contribuţia ta generoasă de timp, nervi şi atenţie.

Cred că relaţia cu influencerul ar trebui să se rezume la minima prudenţă pe care o ai când treci pe lângă câinele vagabond – te uiţi la el doar cât să te păzeşti de muşcătură. În rest, îţi vezi de ale tale şi îți câştigi timp să te ocupi de lucruri – dacă nu neapărat măreţe, măcar mai curăţele şi mai tihnite.

Şi cred că ar mai fi un motiv pentru care e bine să ne vedem doar de treburile noastre, nu şi de ale influencerului. Pentru că, în esență, marea, suprema victimă a abuzului influencerilor este realitatea. Prin obsesia comentării neîntrerupte, prin colmatarea cu opinii, prin simplificare, prin blocarea discursului într-un obsedant prezent continuu, influencerul ne absoarbe într-o oglindă deformată, ne aspiră într-un tărâm fictiv, într-un înlocuitor de realitate mult mai toxic decât poate fi realitatea de sordidă. Nu cred că putem contrabalansa irealitatea lui virtuală decât într-un singur fel: trăind cât mai mult, mai prezent și mai viu în afara ei, adică în realitatea căreia nu îi poți da share.

Există o distanță între realitatea de la firul ierbii şi cloud-ul aristocratic al influencerului.

Cu cât îi acordăm acestuia mai multă atenție, cu atât distanţa crește, se face mai mare, tot mai mare.

De neparcurs.

Ca de la

(influen)cer…

… la pământ.