Gabriel Claudiu Mursa: Simfonia a IX-a a lui Hayek

Dacă ar fi să alegem un singur gânditor dintre cei care au avut un rol decisiv în evoluţia liberalismului zilelor noastre acela ar trebui să fie, fără urmă de îndoială, Friedrich Hayek. Evident, sistemul de principii pe care s-a fondat lumea modernă datorează enorm unor intelectuali precum Ludwig von Mises sau Milton Friedman, care, în secolul al XX-lea, au rafinat și popularizat idei formulate de gânditorii Școlii de la Salamanca, de David Hume, Adam Smith sau Carl Menger. Însă, niciunul dintre acești savanţi nu a reușit să facă o descriere atât de cuprinzătoare a societăţii libere așa cum a făcut deţinătorul Premiului Nobel pentru economie din anul 1974. Ludwig von Mises a scris Human Action, probabil, cel mai bun tratat de economie apărut vreodată și a fost mentorul a generaţii întregi de intelectuali reuniţi sub umbrela Școlii Austriece, fiind, în mare măsură, însuși descoperitorul lui Hayek. Milton Friedman, cel mai influent economist liberal al secolului trecut, atât în cercurile politice, cât și în rândurile oamenilor obișnuiţi, are meritul de a fi putut explica pe înţelesul tuturor virtuţile intrinseci ale lumii libere, în special prin două cărţi ce ar trebui s ă reprezinte lectură obligatorie pentru orice ins interesat de fenomenele sociale: Capitalism and liberty și Free to choose.

Cu toate acestea, cele mai mari servicii aduse liberalismului contemporan vin dinspre Friedrich August von Hayek.  După aproape un secol de supremaţie, ideile liberalismului intraseră, în anii 1930-1940, într-o profundă criză de popularitate, determinată, în special, de ascensiunea fulminantă a utopiilor socialiste acoperite grijuliu sub sintagme găunoase gen „inginerie socială”. Sub imperiul propagandei de tip sovietic, ce anunţa „realizări istorice” în lupta cu sărăcia, intelectualitatea occidentală se simţea vrăjită de posibilitatea instaurării unui nou tip de societate, egalitară și justiţiară. În consecinţă, o bună parte a intelectualităţii s-a lepădat de concepţiile liberale, devenite tradiţie în lumea vestică, și a îmbrăţișat fantasmele mântuitoare ale socialismului (pretins) știinţific. În planul teoriei economice, această perioadă se suprapune cu ascensiunea fulminantă a lui Keynes, ale cărui scrieri anunţau cu aroganţă posibilul sfârșit al capitalismului, un sistem plin de carenţe, care, din perspectiva autorului Teoriei generale, avea șansa supravieţuirii pe termen scurt, prin injecţii adiţionale de intervenţionism.

Toate aceste circumstanţe au pus liberalismul într-o postură absolut ingrată, atât din punct de vedere ideatic, cât și din cel al reprezentării politice.  Puţini au fost intelectualii care au rezistat tentaţiei de a se alătura mișcării socialiste și de a saluta, astfel, zorii unei „noi ere”, una a perfecţiunii, a armoniei depline și a prosperităţii eterne. Unul dintre aceștia a fost Friedrich Hayek, intelectual cu origini austriece, care și-a dedicat cea mai mare parte a vieţii apărării libertăţii individuale. Opera sa, de o complexitate rar întâlnită, se sprijină pe coloana vertebrală alcătuită din patru „vertebre” fundamentale: Drumul către servitute, apărută la Editura Humanitas, traducere de Eugen B. Marian, Constituția libertății, tradusă de Lucian Dîrdală pentru Institutul European, Drept, legislație și libertate și Infatuarea fatală, ultimele două fiind publicate în Colecţia Economie și Societate Liberă, a Editurii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Desigur, am putea menţiona, de asemenea, Individualism și ordine economică sau Prețuri și producție, adevărate bijuterii de reflecţie liberală, cu riscul de a face trimitere la toate cărţile gânditorului austriac, ceea ce ar recompune, pe lângă „coloana” sus-menţionată, întregul „corp” al operei hayekiene.  Totuși, publicarea în limba română a ultimei sale cărţi, Infatuarea fatală, ne oferă oportunitatea să facem o scurtă prezentare, pentru publicul cititor autohton, a acestei lucrări excepţionale, scrisă atunci când Hayek împlinise deja optzeci și nouă de ani. Încă din primele pagini, autorul își dezvăluie intenţiile, acestea vizând reafirmarea principiilor fundamentale ale liberalismului și evidenţierea erorilor fatale ale socialismului.

Demersul său este legitim din mai multe puncte de vedere. În primul rând, liberalismul avea nevoie de o împrospătare ideatică și de un tratament integrator, deoarece el a fost și trebuie să fie o viziune completă asupra relaţiei dintre individ și societate. Mises își adusese aportul incontestabil la revigorarea sa, însă trata mai ales aspecte economice. În plus, discursul său radical, însă lucid și bine argumentat, ţinea la distanţă un public reticent, contaminat de virusul „socialismului cu faţă umană” și, în cel mai fericit caz, de cel keynesian. Friedman făcuse același lucru, însă de pe poziţii strict tehnice – în privinţa fenomenelor monetare -, opera sa din planul teoriei sociale și politice rezumându-se la simpla enumerare a unor principii, în foarte mare măsură, sănătoase și compatibile cu filosofia libertăţii. (În cazul economistului de la Chicago, o excepţie ar constitui-o viziunea sa despre rolul băncii centrale, ca unic deţinător al monopolului monetar, ceea ce, în esenţă, vine în contradicţie cu o metodă liberală fundamentală de rezolvare a problemelor economice, competiţia). Friedrich Hayek are meritul de a fi recurs la o reformulare amplă a postulatelor fundamentale ale liberalismului, dintr-o perspectivă integratoare, multidisciplinară, lucru cât se poate de evident în Constituția libertății și, mai ales, în Drept, legislație și libertate.  Din această perspectivă, filosoful austriac merge dincolo de punctul în care ajunsese unul dintre gânditorii săi favoriţi, scoţianul Adam Smith, cartea prezentată succint în paginile de faţă constituind un demers de explicare a principiilor de funcţionare a societăţii liberale din punct de vedere social, politic și economic, de integrare a lor într-un sistem ideologic coerent, ce poartă denumirea de liberalism.  În Infatuarea fatală, Friedrich Hayek se concentrează asupra a două tipuri de ordine, cea creată prin dispunerea deliberată a elementelor componente și cea spontană, formată prin ajustarea liberă a membrilor. Dezvoltând din perspectivă filosofică una din ideile formulate de Mises în cartea Socialism: An Economic and Sociological Analysis (1922), autorul demontează himera scientistă a societăţii organizate raţional, o himeră ce invadase lumea academică la finalul primei jumătăţi a secolului trecut. Din punctul său de vedere, ordinile sociale complexe nu pot fi edificate raţional, de proiectanţi omniscienţi, deoarece aceștia nu deţin cunoașterea necesară. De aceea, societăţile sofisticate trebuie să se bazeze pe înţelepciunea regulilor, a experienţei înmagazinate în ele, pe respectarea principiilor și a normelor de comportament cu largă acceptabilitate socială și nu pe pretinsa bunătate și inteligenţă a planificatorilor centrali. Într-un asemenea tip de societate, relaţiile dintre indivizi sunt auto-reglate prin interesul personal care, atunci când se manifestă într-un sistem juridic ghidat de idealurile statului de drept, satisfac inclusiv finalităţi străine propriilor planuri de acţiune.

Gânditorul austriac descrie ordinea economică a societăţii libere sub forma unei catalaxii, un termen nou în știinţele sociale, ce desemnează o structură socială caracterizată prin libertate individuală, proprietate privată, respectarea rule of law și cooperare reciproc avantajoasă. Din perspectiva analizei sale, idealul justiţiei sociale, de altfel, greu de exprimat de o manieră inteligibilă, vine în contradicţie cu ordinea de piaţă liberă, conducând la distrugerea valorilor tradiţionale ale civilizaţiei occidentale și transformând sistemul politic democratic într-un iarmaroc electoral imoral, zgomotos și pervers. În mod inevitabil, gânditorul austriac analizează funcţiile legitime pe care ar trebui să le aibă guvernul în societatea oamenilor liberi. Evident, concepţiile sale converg spre limitarea acestora la cele ce au în vedere vechiul ideal lockeean al apărării libertăţii, proprietăţii și vieţii individului. Însă, ceea ce-l poate diferenţia pe Hayek de aripa radicală a libertarianismului contemporan (Rothbard, Hoppe etc.) este faptul că el vede în guvern o instituţie ce poate furniza un minimum de subzistenţă celor aflaţi în situaţii extreme sau în imposibilitatea de a munci, cu precizarea că acest lucru trebuie să aibă loc „în afara mecanismelor pieţei”.  În esenţă, Infatuarea fatală reprezintă un reper al sistemului de principii liberale, o sinteză remarcabilă a ideilor după care ar trebui s ă se ghideze societatea oamenilor liberi. Publicată cu doar un an înainte de prăbușirea dramatică a sistemului socialist în Europa de Est, ea face parte din categoria celor câteva zeci de lucrări suficiente pentru a înţelege pe deplin funcţionarea ordinilor sociale civilizate, fiind un instrument insubstituibil de lucru pentru orice cercetător al fenomenelor sociale. Deși autorul nu face o asemenea precizare, această operă poate fi considerată o odă adusă libertăţii de una dintre cele mai strălucite minţi din istoria umanităţii. Practic, Infatuarea fatală reprezintă pentru gândirea liberală ceea ce pentru muzica clasică a însemnat Simfonia a IX-a a lui Beethoven, adică o sinteză magistrală a ideilor unui filosof realmente genial.