Societatea opresivă, eliberarea individului și fericirea eternă

Un eseu de Tudor Jinga, student la Universitatea de Vest din Timișoara, specializarea Filozofie

Regimurile totalitare și cele două Războaie Mondiale au generat, așa cum era și firesc, întrebări serioase cu privire la umanitate, societate, individ, rațiune sau natura umană. La fel ca mulți alți gânditori din a doua jumătatea a secolului XX, membrii Școlii de la Frankfurt s-au întrebat cum de a fost posibil ca, în urma atingerii unor standarde atât de ridicate ale civilizației occidentale (libertate politică prin democrație, creștere economică prin intermediul pieței libere, putere militară și prosperitate materială și culturală), oamenii să se reîntoarcă de bunăvoie în întunecate vremuri barbare, votând partide cu programe autoritare. Cum a fost posibil ca, după atâtea jertfe și nenumărate încercări, odată dobândită libertatea, popoarele să renunțe la ea în câțiva ani? Răspunsul pe care îl dă Școala de la Frankfurt este că societatea occidentală este totuși o civilizație bolnavă, care se axează atât de mult pe dorința de câștig și prosperitate, încât a făcut din acest lucru un scop în sine. Ceea ce a rezultat de aici, sugerează cercul de la Frankfurt, este un om alienat de el însuși și de ceilalți, un individ inautentic și mecanic, a cărui umanitate autentică este constrânsă de societate. Conform acestor gânditori, este limpede că într-o societate opresivă, libertatea, la fel ca și fericirea, este numai o iluzie. Din teoria critică și aplicarea psihanalizei asupra societății derivă necesitatea eliberării individului, iar mișcările studențești din anii ’60, precum și evenimentele recente din Occident, sunt cele mai bune dovezi ale trezirii unei „conștiințe revoluționare”.

Obiectivul acestui articol este să pună în lumină influența ideilor generate de Școala de la Frankfurt, precum și o succintă analiză critică a acestor idei. Un aspect deosebit de important este influența pe care o are Școala de la Frankfurt chiar și în prezent, ceea ce face cu atât mai mult ca acest subiect să merite atenție. Trebuie însă să atrag atenția că în articolul de față nu îmi propun să tratez în mod exhaustiv această temă. Voi discuta numai câțiva autori care mi s-au părut reprezentativi atât pentru Școala de la Frankfurt, cât și pentru contextul actual. E vorba despre E. Fromm, M. Horkheimer și H. Marcuse.

Fondarea, în anii ’20, a Institutului de cercetări sociale la Frankfurt dă șansa unui mediu propice ideilor, ceea ce conferă institutului caracterul de școală filosofică. Intenția acestui proiect a fost să determine specificul existenței individului în societate și să înțeleagă destinul istoric uman în raport cu dezvoltarea tehnicii, ascensiunea fascismului, a capitalismului și tragedia celor două Războaie Mondiale. Inovativ în acest sens este caracterul sistematic și interdisciplinar al acestei cercetări, analiza implicând domenii precum estetica, economia, filosofia politică și psihologia.

Max Horkheimer este cel care, odată devenit director în anii ’30, a dat Institutului de la Frankfurt direcția definitorie pe care o cunoaștem astăzi. Răspunsul lui Horkheimer la aceste întrebări este celebra Teorie critică.

Teoria critică se opune metodologic teoriilor necritice sau tradiționale. Teoriile tradiționale sunt teoriile din științele naturii și științele socio-umane. Teza lui Horkheimer este că aceste teorii sunt într-o anumită măsură determinate de ceea ce numim „praxisul social” al unei epoci. Teoriile tradiționale sunt de cele mai multe ori în concordanță cu viziunile despre lume ale unei anumite perioade istorice sau culturale. Acest fapt le împiedică să fie critice cu privire la propria lor alcătuire și legătură cu „praxisul social”. Tocmai din acest motiv este nevoie de ceea ce Horkheimer a numit teorie critică. Într-un fel, acest tip de teorie este o meta-teorie cu privire la fapte și la practica socială în care aceste fapte apar. Ținând cont că unul dintre obiectivele lui Horkheimer a fost acela de a-i reda filosofiei statutul de disciplină centrală, privilegiată oarecum în raport cu celelalte, putem conchide că teoria critică este o încercare de a reda filosofiei sarcina pe care a avut-o dintotdeauna: aceea de a chestiona atât formele, cât și temeiurile lucrurilor.

Însă teoria critică are în vedere ceva destul de precis: aceasta este o critică a societății occidentale și a economiei capitaliste. Țelul acestui tip de abordare este acela de a înțelege specificul individului în societate, de a-l transfera de la o cunoaștere conformistă a societății la una critică. În acest sens, este pusă în discuție alienarea individului, a societății și a umanității, tendința de control total a capitalismului, manipularea mediatică și lipsa de autenticitate a relațiilor dintre oameni. De asemenea, critica societății din perspectiva lui Horkheimer vizează și „criza rațiunii”, care a devenit analitică și formală, confundând mijloacele cu scopurile.

Un alt gânditor influent al Școlii de la Frankfurt este Erich Fromm, asupra căruia voi stărui mai mult datorită modului inedit în care aplică perspectiva psihanalizei asupra întregii societăți și a diagnosticelor pe care încearcă să le pună acesteia. Psihiatru și sociolog american de origine germană, Fromm aparține școlii psihanalitice freudiene, fiind totodată influențat de materialismul dialectic marxist. Barbaria regimurilor totalitare și ale războaielor din secolul XX îl determină pe Fromm să se întrebe dacă suntem sănătoși ca societate, dacă nu cumva societatea întreagă suferă de o afecțiune mintală din moment ce au fost posibile asemenea atrocități. Războaiele, miile de tratate de pace „definitive” încălcate, sărăcia, cultura de masă, precum și statisticile cu privire la ratele foarte ridicate ale sinuciderilor, omuciderilor, alcoolismului și depresiilor din țările occidentale sunt dovezi incontestabile că undeva există o problemă. Fromm contestă faptul că o societate ca întreg nu poate fi bolnavă, în ciuda a ceea ce susțin mulți psihiatrii și psihologi. Dacă un individ poate fi diagnosticat cu o maladie mintală, înseamnă că și mai mulți indivizi pot fi și sunt diagnosticați cu maladii mintale. „Validarea consensuală”, susține Fromm, nu este un argument pentru a contesta un diagnostic social. Faptul că mai mulți oameni suferă de aceeași afecțiune nu face acea afecțiune o normalitate; nu o poate anula. Soluția pe care o dă Fromm în această situație este adoptarea de către societate a unui socialism umanist, ce va putea fi înțeles în cele ce urmează.

Pentru a putea defini „anormalitatea” este necesar să definim „normalitatea”, cu alte cuvinte ce este „normal”, specific naturii umane. Fromm încearcă să dea o definiție cât mai cuprinzătoare: natura umană este compusă dintr-o sumă de factori (fiziologici, biologici, culturali, psihologici), iar mintea are anumite calități psihologice, care au la bază anumite legi de funcționare. La fel cum omul are diverse nevoi fiziologice, există nevoi psihologice care țin de funcțiile psihologice (ex.: setea de putere, vanitatea, căutarea adevărului, a dragostei și a fraternității, creativitatea, distrugerea etc.). „Normalitatea” înseamnă buna funcționare a calităților psihice. Prin urmare, sănătatea mintală a omului este determinată de „atingerea deplinei maturități, în conformitate cu legile naturii sale”.  Fromm numește acest tip de abordare umanism normativ.

În acest punct poate apărea o întrebare justificată: în ce măsură, în accepțiunea lui Fromm, mai este omul liber? Nu cumva felul în care Fromm definește natura umană duce la determinism? În măsura în care omul este determinat de nevoile sale fiziologice, putem spune că există anumite determinații psihologice. Natura umană este maleabilă relativ la anumite perioade sau curente culturale însă, spune Fromm, funcțiile psihologice ale omului sunt imuabile, putând fi astfel identificate ca atribute definitorii. În această viziune, Fromm nu este un adept al determinismului biologic, ci al unui determinism mai degrabă cultural.

Ținând cont de cele de mai sus, maladia mintală nu este altceva decât neglijarea sau satisfacerea deficitară a nevoilor psihologice. Neglijarea acestora duce la nebunie, iar împlinirea lor deficitară duce la nevroză.

Numărul crescut de sinucideri, omucideri, depresii și alcoolism este semnul unei societăți nevrozate: omul de astăzi suferă de o multitudine de deficiențe generate de civilizație. În societatea bolnavă, nevoile omului nu sunt împlinite. Fromm dă ca exemplu două modele de societăți bolnave: 1. Societatea înțeleasă ca rău necesar – așa cum o descrie Freud pe linia contractualistă de tip Rousseau-Hobbes – este o societate în care individului îi sunt refuzate anumite pulsiuni, asemeni celei sexuale sau de distrugere, în schimbul securității, dând astfel naștere nevrozelor. 2. Pe de altă parte, avem modelul american: societatea este definită ca un bine necesar, iar individul e definit în relație cu nevoile societății, nu cu ale sale. În viziunea lui Fromm, ambele modele sunt dăunătoare pentru individ. O societate sănătoasă trebuie să se definească în termenii nevoilor omului; societatea trebuie să fie cadrul care să-i faciliteze împlinirea acestor nevoi. În acest sens, societatea capitalistă nu este o societate sănătoasă întrucât, așa cum susținea și Marx, muncitorii sunt exploatați de cei care dețin mijloacele de producție, ceea ce duce la alienare de muncă, de ceilalți și de sine. Faptul că astăzi clasa muncitoare a fost înlocuită de clasa de mijloc a angajaților, care compun marea parte a societății, nu schimbă prea mult situația. În privința pulsiunilor sexuale și distructive ale omului, societatea capitalistă oferă anumite paliative cum sunt filmele, muzica sau arta. Însă e limpede că acestea nu sunt îndestulătoare, iar în acest context omul caută căi de evadare.

În Fuga de libertate, Fromm încearcă să înțeleagă de ce oamenii au renunțat totuși la democrație, chiar când se ajunsese la cel mai mare grad de libertate din întreaga istorie. Motivul ar fi că în om există două tipuri de libertate: pe de-o parte este libertatea pozitivă, care presupune sănătate mintală, capacitatea de a stabili raportul cu lumea prin dragoste, muncă și exprimarea personalității. Pe de altă parte, libertatea negativă presupune separarea ireversibilă între individ și lume, fiind de fapt o „fugă de libertate”. Aceasta se datorează anxietății și angoasei individului singur în fața lumii. În cazul celui de-al doilea tip de libertate, care este de fapt o falsă libertate, omul își formează diferite mecanisme de evadare precum „autoritarismul”, „tendințele distructive” sau „conformitatea de automat”, așa cum le numește Fromm. Libertatea, prin urmare, cere multă responsabilitate. Iar în fața unei astfel de situații oamenii au îmbrățișat mai degrabă un regim totalitar, „fugind” de libertate și transferând responsabilitatea unui dictator.

Cum ar trebui rezolvate aceste probleme? Fromm ne spune că omul trebuie să învețe să fie „pentru el însuși”. În lucrarea cu același nume, Omul pentru el însuși, sociologul american propune o etică umanistă cu ajutorul căreia individul ar putea deveni integru și autonom. Fromm expune aici două tipuri de etică, în contrast. Este vorba despre etica umanistă și etica autoritară. Prima este calea rațională prin care omul singur, independent își definește sieși ce e bine și ce e rău. Bazele autorității eticii umaniste sunt competența, judecata critică și egalitatea. Al doilea tip de etică este o etică irațională. Autoritatea acestui tip de etică este exercitată prin frica de puterea fizică sau mentală, deresponsabilizând individul; felul în care este definit binele și răul aparținând așadar întotdeauna de o autoritate externă.

La întrebarea cu privire la sistemul obiectiv de referință după care ar trebui să definim binele și răul – pe ce, cu alte cuvinte, ar trebui să se bazeze etica umanistă – avem următorul răspuns: acesta trebuie să aibă baze empirice. O astfel de etică ar trebui să se fundamenteze pe descoperirile din psihologie în mod special, întrucât psihanaliza încearcă să îl observe pe om în întregul său. Caracterologia este știința care ar trebui să stea la bazele eticii. Dezvoltată de Freud, această știință se ocupă cu studiul caracterelor umane și al simptomelor nevrotice. Din perspectiva caracterologiei, actele morale sunt relative la „caracterul nevrotic”. De multe ori, ceea ce considerăm la un om ca fiind o virtute poate fi numai o trăsătură de caracter; trăsături care la rândul lor au de multe ori în spate motivații inconștiente.

Chiar dacă această viziune poate părea relativistă, Fromm îi ia aici apărarea lui Freud spunând că pentru acesta adevărul reprezenta țelul suprem, iar psihanaliza ar trebui văzută ca un mod de a afla adevărul.

„Condițiile unei schimbări umane. Caracteristicile omului nou” este capitolul opt al lucrării A avea sau a fi. Este posibilă o schimbare a societății? Care sunt șansele? Dacă da, ce trebuie făcut? Acestea sunt întrebările ale căror răspunsuri întregesc viziunea lui Erich Fromm. Trăim în lumea lui „a avea”: punem mult prea mult accent pe materie, producție, confort, prosperitate și neglijăm latura spirituală a omului, esențială pentru fericire și împlinire. Dacă vrem, ca societate, să depășim acest nivel al consumerismului și confortului, ne sugerează Fromm, ar trebui să ne orientăm înspre o lume a lui „a fi “. Rolul societății tocmai acesta ar trebui să fie: să dea naștere „Omului nou”. În esență, „Omul nou” nu trebuie să fie atașat de bunuri; el trebuie să fie prezent, să practice iubirea de aproapele, să cultive libertatea, rațiunea și imaginația, renunțând la iluzii și iraționalitate. În „Societatea nouă”, economia ar trebui planificată descentralizat la nivel global, iar creșterea economică ar trebui controlată; progresul și tehnica trebuie umanizate pentru a înceta să mai fie un pericol pentru umanitate, iar „știința umanistă despre Om” ar trebui să se afle la baza reconstrucției sociale. Dacă utopiile tehnice au putut fi realizate, înseamnă că este justificat să așteptăm și realizarea unei utopii umane, „în pace și solidaritate”.

Șansele ca o astfel de schimbare să aibă loc sunt foarte mici. Însă este necesar ca ceva să se întâmple dacă mai vrem să populăm acest pământ, sugerează Fromm. E, prin urmare, o problemă de viață și de moarte. „Omul nou” nu este un alt om; e același om, însă îndreptat în altă direcție. Este nevoie de o sinteză între bogăția spirituală a Cetății lui Dumnezeu de la finele evului mediu și Cetatea pământească a progresului din modernitate; sinteză care va da naștere unei Cetăți a Ființei.

Cel de-al treilea gânditor pe care îl am în vedere este filosoful și sociologul german Herbert Marcuse. Într-o anumită măsură în concordanță cu colegii săi, intenția centrală a lui Marcuse a fost să edifice o teorie critică adecvată situației socio-umane a capitalismului. În Omul unidimensional, Marcuse încearcă să arate consecințele dezvoltării omului în societatea capitalistă: alienarea, limitarea posibilităților omului, conformism și egocentrism, din care rezultă un periculos hiper individualism. Omul nu se adaptează conștient și liber la societate, ci doar mimează ceea ce i se cere. În acest sens, este necesară trecerea de la o conștiință unidimensională, reducționistă, la o conștiință bidimensională, care presupune o tensiune permanentă între individ și societate.

În Eros și Civilizație, societatea capitalistă este văzută ca o societate represivă, deoarece constrânge pulsiunilor erotice ale omului. În trecut, acest lucru era de neevitat datorită lui ananke (care se traduce din greacă prin „nevoie/necesitate”), pentru ca acesta să ajungă la prosperitate. Însă, din moment ce societatea a ajuns în acest punct al bunăstării materiale, Marcuse consideră că restrângerea erosului nu mai este necesară. Prin urmare, ar trebui să căutăm să construim o realitate non-represivă, în care plăcerea sexuală, care este sursa principală de împlinire a omului, să nu mai fie restricționată de cutumele actuale. În acest sens, familia monogamă ar trebui desființată, iar copii ar trebui reeducați, fără să se mai intervină în evoluția sexualității lor prin reglarea acesteia. Rezultatul va fi revenirea la libertatea sexuală a omului originar neafectat de civilizație, la paradisul sexualității, care ne va aduce împlinirea ultimă. Toate acestea trebuie să pornească de la imaginație, care este singurul loc ce nu a putut fi afectat de cutumele sociale represive.

Dacă facem un pas în spate și încercăm să privim tabloul în ansamblu, observăm că discursul gânditorilor de la Frankfurt este cât se poate de prezent în actualitate: criza civilizației occidentale, aplicarea „eticii psihanalitice” și ideea de civilizație bolnavă; ideea că societatea capitalistă este opresivă, necesitatea eliberării de vechile cutume prin sexul liber, hedonism, feminism, lupta pentru drepturile LGBT și discursul critic al familiei monogame; toate aceste teme fac parte din discursurile publice curente. De asemenea, relativismul moral și căutare obsesivă a autenticității sunt astăzi bagajul majorității membrilor societății occidentale. Revoltele din anii ’60 au fost privite cu ochi buni de membrii Școlii de la Frankfurt (chiar dacă aceștia nu erau adepții unei revoluții violente), ca un semn al trezirii unei conștiințe revoluționare necesare pentru ca marea schimbare să poată avea loc. Probabil că am putea încadra manifestațiile violente de astăzi în aceeași categorie.

Cu toate acestea, cred că sunt justificate câteva întrebări pentru a înțelege mai bine această propunere a fericirii depline și eterne. În legătură cu teoria critică a lui Horkheimer ne putem întreba, potrivit definiției pe care el însuși o dă teoriilor tradiționale, în ce măsură este posibil ca o astfel de teorie să nu fie influențată de fapte și de „praxisul social”? În ce măsură, cu alte cuvinte, acest tip de teorie se diferențiază într-adevăr de ceea ce ea însăși critică, adică de o teorie necritică, din moment ce și o astfel de teorie este contingentă unui context istoric? În al doilea rând, cum ar trebui să arate mai exact o utopie umanistă sau utopia societății non-represive a lui Marcuse – idee pe care chiar Fromm o critică, considerând-o utopică și pur speculativă? Care sunt, mai exact, pașii spre un astfel de obiectiv, realist vorbind? Și apoi, care este acea teorie științifică ce ne poate garanta că, urmând acei pași, o umanitate întreagă va reuși să trăiască în deplină și eternă pace și fericire? O vorbă românească spune că „de ce fugi, de aia nu scapi”. Experiența ne arată că de obicei discursurile despre utopii, despre crearea „Omului nou “, despre trasarea unor direcții și țeluri precise ale umanității nu doar că nu sunt realizabile și nu au fost vreodată, dar de regulă duc tocmai la autoritarism. Însă chiar de aici s-a plecat, exact acest lucru a provocat „mirarea filosofică”. Acestea, desigur, sunt numai câteva dintre întrebările care pot fi puse în legătură cu cele de mai sus.

Cred că analiza lumii în care trăim și a societății pe care o construim și o susținem este cât se poate de importantă. De aceea, multe din observațiile gânditorilor de la Frankfurt pot fi corecte. Este necesară o permanentă recalibrare, tocmai datorită lipsei de stabilitate și a multitudinii tipurilor de oameni și caractere. Nu îmi dau seama însă în ce fel este fezabil să imaginăm o umanitate, adică totalitatea oamenilor (chiar dacă este vorba numai de clasa oamenilor care aparțin civilizației occidentale), „eliberată” și „cu adevărat împlinită”. Nu știu, de pildă, care ar fi consecințele punerii în practică până la capăt a propoziției mâzgălite cu graffiti pe zidurile Sorbonei în anii ’68: L’imagination au pouvoir ! („Imaginația la putere!”) sau, mai provocator, a sloganurilor care apar astăzi pe statuile vandalizate.