Soljeniţîn, după o sută de ani

Posteritatea lui Soljeniţîn înseamnă,la centenarul naşterii sale, barajul de ostilitate implacabilă cu care este întâmpinat de stânga progresistă occidentală. Pentru toţi cei care privesc Uniunea Sovietică şi imperiul ei ca pe forma istorică de exprimare a visului global al egalităţii, Soljeniţîn este adversarul ce trebuie denunţat şi demonizat. Scrisul său, monumental şi profetic, nu poate fi pus în acord cu rafinatele deconstrucţii relativizante. Patosul său profetic este privit ca semnul incomod al unei sensibilităţi” “fasciste” şi “reacţionare”.

Cu siguranţă, preoţii religiei progresiste au dreptate: Soljeniţîn nu poate domesticit şi încadrat în insectarul noii lumi a corectitudinii politice. Fervoarea cu care a apărat memoria celor striviţi de marşul triumfal al progresului nu poate fi acceptată de cei care admiră în progres infailibila precizie a raţiunii. Încăpăţânarea cu care a denunţat Utopia marxist-leninistă nu poate fi decât suspectă în acest ev al lupte pentru “ egalitate socială”.

Prin “ Arhipelagul Gulag”, ca şi prin critica sa intelectuală din exil, Soljeniţîn a rămas fidel tradiţiei ruse pe care nu a abjurat-o, niciodată. În secolul XX, el este întruchiparea, titanică şi neguroasă, a scritorului ce aspiră să ofere comunităţii un îndreptar etic şi o cale de salvare. Apelul la istorie se întâlneşte cu apelul la credinţă şi la tradiţie. Aşa cum atâţia au remarcat, suflul slavofil al lui Soljenîţin îi conferă nu doar grandoarea, dar şi părtinirea ideologică. Soljeniţîn este instalat în propria sa utopie, aceea a Rusiei ce evită, mesianic, dubla ispită a comunismului şi a capitalismului occidental. Energia sa este dedicată, în ultimele decenii de viaţă, identificării acestui drum pierdut al Rusiei. Falsa întâlnire cu regimul Putin şi cu manipularea sa vulgară este un episod din drumul său dramatic.

De aceea, a aştepta de la Soljeniţîn neutralitatea unui artist este o eroarea fatală. Geniul său este, ca la Dostoievski sau Tolstoi, moralizator şi pedagogic. Suferinţa unică pe care o descrie cu minuţiozitate de cronicar este puntea spre asumarea unei viziuni despre demnitatea umană. Acolo unde Varlam Şalamov investighează şi atinge limita umanităţii, Soljeniţîn descoperă punctul de pornire al regenerării. Peste decenii, tensiunea dintre cei doi evocă tensiunea dintre linia ilustrată de un Cehov sau Nabokov şi direcţia etică ce se revendică de la intenţia de a moraliza şi călăuzi.

Posteritatea lui Soljeniţîn provoacă şi interpelează. În faţa staturii sale, nimeni nu se poate refugia în indiferenţă. Soljeniţîn este vocea prin care au glas cei pe care leninismul şi stalinismul îl lichidează, dialectic. Soljeniţîn apără demnitatea victimelor , contemporan fiind cu orbirea vană a celor care elogiază tirania. În această asumare etică se află măreţia destinului său: cuvântul înfruntă minciuna de stat, până la capăt.