Petrisor Peiu: Stalingradul diplomației românești. Cum am pierdut bătălia pentru Ierusalim fără să tragem un singur glonț

Cearta recentă(că dispută nu o putem numi) dintre cele două palate care conduc România însumează toate ingredientele unei  catastrofe pentru diplomația noastră: vine în cel mai nepotrivit moment (vizibilitate maximă, datorită președenției Consiliului UE), se referă la cea mai delicată problemă din lume și a reușit să irite pe toată lumea. Faptele sunt simple: Israelul se află în focul unei bătălii electorale teribile (9 aprilie), între doi fii ”favoriți” (înțelesul biblic al numelui Binyāmīn) ai evreilor: Benny Gantz (liderul noului partid Kachol Lavan), băiatul evreului român Nahum (Naum) și legendarul lider conservator Benjamin Netanyahu, președintele partidului Likud, de 10 ani prim ministru. Cei doi, care se luptă pentru poziția de „Benjamin al familiei” sunt umăr la umăr în sondaje, cu câte 30 de locuri din cele 120 ale Knesset-ului, iar lupta dintre ei este mai încinsă ca niciodată: punctul culminant al campaniei l-a constituit piratarea  telefonului lui Gantz (fost șef de stat major general până în 2015) de către iranieni, iar Bibi a hotărât să își canibalizeze partidele aliate, pentru a nu risca desemnarea de către președintele Ruvi Rivlin a rivalului său drept premier. Ei bine, în această confruntare s-a trezit să se bage tocmai modesta Viorica Dăncilă. Dovedind o crasă lipsă de înțelegere a modului cum funcționează America sau Israelul, Dăncilă a decis să participe la conferința anuală a organizațiilor de lobby pro-israeliene din SUA, conferință intitulată AIPAC (AMERICAN ISRAEL PUBLIC AFFAIRS COMMITTEE) și să își afișeze susținerea pentru Netanyahu, anunțând că va muta ambasada României la Ierusalim.

Numai că efectul obținut ( motivat de cearta ulterioară cu președintele pe acestă temă) a fost exact contrariul: israelienii au descoperit că Bibi al lor de fapt nu l-a convins pe românul care ține ștampila, americanii au mai înțeles o dată în plus că nu te prea poți baza pe București, iar în țară s-a re-declanșat o campanie împotriva situării ambasadei române în capitala Israelului, aruncând diplomația națională într-un ridicol absolut. Politicieni și analiști deopotrivă s-au grăbit să își manifeste o contrariantă fervoare împotriva recunoașterii Ierusalimului drept capitală a Israelului. Oameni care nu au suflat un cuvânt când Bucureștiul a fost umilit public de către Viktor Orban sau ciracii săi, oameni care se fac de ani de zile că nu văd opresiunea Kievului împotriva românilor din Ucraina, oameni care nu au zis nimic când Bucureștiul a pierdut lupta pentru relocarea Agenției Europene a Medicamentului, oameni care nu au zis nimic când guvernul a dăruit Portul Constanța unei firme din Dubai, ei, da, toți aceștia au sărit ca arși să apere ficțiunea numită „Palestina”, un stat care nu există, un stat-butaforie. Am rămas printre ultimii aliați ai SUA care nu recunoaștem Kosovo, dar murim de dragul „Palestinei”!

În 1990, reunificarea Germaniei a avut nevoia de o „viză” din partea puterilor învingătoare din cel de-al doilea război mondial, SUA, URSS, Franța și Marea Britanie. Dar dacă ar fi fost nevoie de o „viză morală”, reunificarea Germaniei ar fi trebuit să fie acceptată de către o singură națiune: evreii.

Ar trebui să ne fie foarte greu, nouă, europenilor, să vorbim despre Israel, pentru că niciodată nu am trecut printr-un asemenea prăpăd programat, la care atât de multe state să fi contribuit: nu există nicio națiune europeană care să fi suferit un asemena măcel precum Holocaustul din anii 40. Pe de altă parte, evreii au trecut cu greu peste acest episod și pentru că ei au mai suferit două astfel de momente: în anul 586 înainte de Hristos, când, din porunca lui Nabucodonosor, generalul Nebuzaradan a ars primul Templu, a ucis preoții care slujeau acolo și a distrus Ierusalimul, ducând în robie, la Babilon, ce mai rămăsese din poporul evreu, apoi în anul 70, când Titus, fiul împăratului Vespasian, a condus o represiune sistematică a Ierusalimului și a poporului evreu, în care au pierit 1 milion de oameni (o cifră imensă pentru acele vremuri).

Germania reunificată, puternică și prosperă, este astăzi regina Europei, o Europă care are nebănuita ușurință de a sfida istoria recentă, o Europă care își arogă dreptul de a decide unde se află capitala evreilor și a statului lor. Mi se pare greu de acceptat că, înainte de a decreta, cu o înverșunare demnă de o cauză mai bună, că nu recunosc Ierusalimului statutul de capitală a Israelului, politicienii de la Berlin, Paris sau Londra, nu au nici măcar un moment de rușine interioară , nu au nici măcar un moment de îndoială sau de reținere. Și totuși, acești oameni îl blamează pe Donald Trump pentru „vina” de a reda Americii demnitatea de a fi națiunea învingătoare până la capăt și pentru că a găsit formula de a închide definitiv cel de-al doilea război mondial: recunoașterea Ierusalimului drept capitală a poporului ales.

Trăiesc în aceste zile un episod de imensă durere interioară: oameni pe care îi respect foarte mult și pe care i-am votat cu simțul datoriei sau pe care îi citesc/ascult cu drag, români de-ai mei, din dorința de a umili un premier de carton, trec linia roșie a politicii interne și își arogă o decizie care nu este drept să fie a lor. Sunt de acord cu toți cei care deplâng faptul că în fruntea guvernului nostru stă o persoană penibilă, sunt de acord că Viorica Dăncilă este o rușine imensă pentru România, sunt de acord că acesteia i s-ar potrivi mai bine rolul de vânzătoare la supermarket sau de frizeriță, astfel și-ar putea pune în valoare atât agramatismul cât și toaletele făurite din milieurile cu care bunicii acopereau stângaci electrocasnicele anilor 70, în satele desprinse din Moromeții lui Marin Preda. Dar de ce este nevoie, oameni buni, să cădeți în păcatul de a decide strâmb asupra unui lucru pe care Altcineva, mai îndreptățit decât voi, L-a hotărâr demult? De ce este nevoie, oameni buni pe care v-am votat și pe care vă citesc cu bucurie, să negați statutul Ierusalimului de capitală a poporului evreu? Este ridiculizarea Vioricăi Dăncilă o miză suficientă pentru a vă compromite intelectual atât de mult și pentru a face ceea ce nu ar trebui niciodată făcut de la București?

Alegerea politică sau intelectuală este un compromis dintre valorile pe care le așteptăm și cele pe care le avem disponibile. Totuși, nu putem cere dreptul la demnitate și la democrație dacă nu vom arăta și oamenilor pe care îi prețuim și îi respectăm că păcătuiesc împotriva adevărului și a dreptății. Sunt, în primul rând, întristat de toți cei care se afirmă ca buni creștini, dar neagă ceea ce Dumnezeu a decis pentru evrei, negând astfel originea noastră creștină. Sunt întristat apoi de cei care, deși au cariere universitare sau diplomatice demne de respect, înghit pe nemestecate toate prostioarele care au devenit normă doar pentru că vin de la un Bruxelles care are din ce în ce mai puțină legătură cu nevoile reale ale Europei. Cum să invoci, la București, rezoluția 181 a Natiunilor Unite din 29 noiembrie 1947, o rezoluție pe care țările musulmane  nu au recunoscut-o niciodată (au votat împotrivă Arabia Saudită, Siria, Irak, Iran, Egipt, Liban, Pakistan, Yemen, Turcia), drept temei de drept pentru monstruozitatea de a nega israelienilor dreptul de a-și alege capitala? Oare câți dintre cei care stau pe la televizor cu rezoluția în gură  știu că Austria, Germania, Finlanda, Irlanda, Italia, Portugalia şi Spania nu erau încă membre ale ONU în 1947? Sau cum să invoci alterarea procesului de pace în 2019? Măi oameni buni, nu mai există demult niciun proces de pace în Orientul  și Mijlociu, terminați cu asta! Voi nu citiți știrile, nu urmăriți chiar CNN-ul vostru drag? Ce negocieri sau discuții ați văzut voi în ultimii 20 de ani între Israel și arabii palestinieni? Orice om de bună credință care a vorbit vreodată cu vreun arab palestinian știe că niciun arab care are șansa să se fi născut în Israel nu s-ar muta în Cisiordania sau Gaza. Dacă arabii israelieni au vreun coșmar, acela se chemă Cisiordania și Gaza.

Dacă Donald Trump nu ar fi mutat ambasada americană la Ierusalim, politicienii români ar fi putut să doarmă liniștiți și astăzi, amăgindu-se că Bucureștiul este un broker între statele arabe și Israel, lucru care nu mai este de mult adevărat, de altfel. Decizia americanilor de a pune în practică Jerusalem Embassy Act din 1995, a adus statele aliate ale Washington-ului în poziția de a decide de ce parte se află. Politicienii francezi au decis electoral, cu gândul la voturile celor 10% arabi magrebieni, de 15 ori mai multe decât voturile evreilor, politicienii britanici au decis pragmatic, să ia voturile celor 5-6% musulmani din populația lor, de 20 de ori mai multe decât voturile evreilor; pentru Germania alegerea a fost și mai simplă: cum să pui în balanță 5 milioane de turci și 1 milion de „sirieni”, aduși de Angela Merkel, cu evreii germani, care oricum nu prea mai sunt, cei mai mulți fiind uciși până în 1945. Mai mult, Berlinul, Parisul sau Londra s-au gândit că vor profita un pic și economic, furându-i lui Trump o sumedenie de contracte din țările arabe. Și-uite așa, în Uniunea Europeană  s-a dat ordin să nu se accepte mutarea ambasadelor la Ierusalim, sfidându-i pe americanii cărora aceiași europeni le datorează democrația și securitatea.

Dar România? Ei bine, România are o relație aparte cu Israel: în Ashdod, Ashkelon, Bat Yam, Beer Sheva, Haifa, Hadera, Hertzliya, Ierusalim, Rishon LeTion, Tel Aviv, Kfar Saba, Lod, Netanya, Or Yehuda, Petah Tikva, Rehovot și Yavne, în toate aceste locuri se vorbește românește, uneori și la a treia generație după emigrarea aici. 4% din actuala populație a Israelului vorbesc românește și au plecat din România, fiind astfel a patra cea mai mare comunitate de acolo (după evreii emigrați din Rusia, Maroc și Irak). Marile firme de tehnologie  au  mii de ingineri  plecați din România, iar în cea mai mare și mai importantă companie israeliană (IAI-Israel Aerospace Industries) auzi românește în orice hală ai intra, de la producția de rachete până la cea de aripi pentru F-16.

Pe de altă parte, rolul de negociator pe care Ceaușescu l-a jucat între Israel și țările arabe nu ne mai aparține de mult. Locul nostru a fost de zeci de ani luat de către americani, iar acordurile dintre statele respective se semnează la Camp David sau pe peluza Casei Albe, nu la Cotroceni. In 1989, Irak, Egipt si Iran erau pe locurile 7,8 si 10 printre partenerii comerciali ai Romaniei, cumuland 17% din importuri si 10% din exporturi. Fata de Iran aveam cel mai mare deficit comercial (12% din totalul importurilor).Încă în 1994, 9,3% din importul Romaniei venea din Republica Islamica.  În 2017, din totalul exporturilor de 62 miliarde de dolari, România a trimis către țările arabe doar aproape 5 miliarde de dolari (8% din total), iar în Israel de 10 ori mai puțin. Mai mult de jumătate, însă, din exporturile către țările arabe merg în state care nu au nicio linie roșie legată de Israel (Maroc, Algeria, Egipt, Emiratele Arabe Unite sau Arabia Saudită) iar țările cu puternice sentimente anti-israeliene primesc mărfuri românești de doar 1 miliard de dolari (Iran, Siria, Liban și Iordania):

Sursa: http://statistici.insse.ro:8077/tempo-online/#/pages/tables/insse-table

Americanii și-au mutat ambasada la Ierusalim din 2017. Credeți că le-au închis țările arabe porțile pentru comerț? Nici gând: în 2018 americanii au exportat în Arabia Saudită de 13,6 miliarde de dolari, puțin mai mult decât în 2017 (13,4 miliarde dolari), în Emirate au exportat de 19,5 miliarde dolari (20 miliarde în 2017), în Egipt de 5 miliarde de dolari (sub 4 miliarde în 2017), în Algeria de 1,25 miliarde dolari (față de 1 miliard în 2017), în Liban de 1,3 miliarde dolari (1,2 miliarde în 2017); ei da, le-au scăzut exporturile în Iordania de la 1,9 miliarde dolari în 2017 la 1,6 miliarde în 2018. Ce te faci însă că exporturile americane către Iran au crescut de 3 ori de când și-au mutat ambasada la Ierusalim (de la 136 milioane în 2017 la 440 milioane în 2018?

S-a supărat regele Iordaniei și n-a mai venit la București? Nu, zău! Oare câți români știu însă că 60% dintre iordanieni provin dintre arabii „palestinieni” și că în Iordania sunt oficial recenzați peste 2 milioane de „refugiați palestinieni” (de fapt, în 1967, Cisiordania era parte din Iordania!!). Să  mai spunem și faptul că regele Abdullah al II-lea se menține la putere la Amman, ca și tatăl său, înțeleptul Husein; numai datorită israelienilor, care îl apără de incontrolabilele gherile palestiniene care îi bântuie țara. De altfel, este un lucru de notorietate că toți liderii arabi, inclusiv Abdullah apelează la doctorii evrei pentru orice problemă medicală, supraviețuirea lor datorându-se exclusiv priceperii medicilor israelieni.

Ni s-a mai vânturat și faptul că dacă stăm cuminți în bancă lângă Federica Mogherini (care a purtat mai des hijab decât a intrat  în „San Pietro”) ne vom alege cu un loc de un an în Consiliul de Securitate al ONU. Păi poate am intra, cu sprijinul decisiv la americanilor, definitiv în OECD. N-o fi mai important, oare? Ca să nu mai spunem că nu prea cred că dacă am avea lobby-ul reunit al SUA și al Israelului am putea pierde locul mult-râvnit în Consiliul de Securitate.

Până la urmă, Bucureștiul nu a înțeles un lucru simplu: o alianță cât mai apropiată cu americanii este singura noastră opțiune, iar o astfel de alianță se construiește pe decizii clare, nu pe băgat capul în nisip. Dacă vom proceda la fel ca toate statele europene, nu vom avea nimic în plus de la Washington și nimeni nu își va aduce aminte de România în mod special.

Donald Trump va rămâne în istoria evreilor  alături de Cyrus cel Mare, eliberatorul (https://gellerreport.com/2019/03/trump-bibi-golan.html/ ), iar noi ne vom întoarce la un statut mediocru, mândri că, în timpul președenției noastre la Consiliul UE am reușit să pornim exact proiectele pe care ne lăudam la Washington că le vom bloca: conductele rusești Nord Stream II și prelungirea prin Bulgaria a Turkstream și Blue Stream.

Cred că este timpul ca cineva să citească capitolul V din „Cartea profetului Daniel”, unde se arată cum profetul a fost chemat să îi traducă regentului babilonian Belșațar o inscripție care apăruse pe un zid în timpul ospățului regal în care se băuse din vasele furate din Primul Templu. „Daniel citește cuvintele drept MENE, MENE, TEKEL, PARSIN și le traduce regelui: MENE, Dumnezeu a numărat zilele regatului tău și l-a adus la sfârșit; TEKEL, ai fost cântărit și găsit prea ușor; și PERES, regatul este împărțit și dat mezilor și perșilor […] în chiar acea noapte Belșațar, regele caldeu (babilonian) a fost omorât, iar Darius Medul a primit regatul.”….

Autor: Petrisor Peiu