Responsabilitatea socială a corporațiilor privește etica afacerilor, binele angajaților și, în sens larg, acțiunile prin care crește binele comun al societății unde acele corporații funcționează.
Dacă aș conduce o catedră de sociologie, aș îndemna un doctorand să cartografieze CSR la nivelul României, cel puțin în ultimul deceniu. Nu știu, de pildă, ce fonduri și prin ce mijloace au contribuit corporațiile multinaționale și primele companii din economia națională la promovarea educației de calitate, a culturii și civismului.
Impresia (pe care nu vreau să întemeiez generalizări sumare și inexacte) e totuși aceea că, întrucât publicul nu știe ce înseamnă CSR, așteptările sale pot fi ușor trecute cu vederea: fie nu există, fie sunt joase.
O evidență se impune: sectorul privat poate face mai mult pentru ca societatea românească să pătrundă ceva mai rapid și mai echilibrat (pe grupe de vârstă și structuri profesionale) în secolul 21: era digitală, societatea cunoașterii, pragul care desparte tot mai mult operațiunile de rutină (care vor fi automatizate galopant) de cele care ne păstrează democrația, vivacitatea intelectuală, creativitatea și inserția internațională.