Taguieff: „Decolonialismul este boala senilă a stângii intelectuale contemporane”

FIGAROVOX/INTERVIU – Filosoful denunță influența crescândă a decolonialismului stângii într-o lucrare recent publicată, Impostura decolonială.

FIGAROVOX: În ultima voastră carte, Impostura decolonială, scrieți: „Postcolonialismul (…) riscă să antreneze toate familiile de stânga într-o viziune identitară”. Care este această viziune identitară care vă îngrijorează?

Pierre-André TAGUIEFF: Postcolonialismul este, pe scurt, versiunea ușoară a decolonialismului, care atrage nu printr-o consistență teoretică, ci datorită „radicalității” sale ideologic-politice. Ideologii decolonialiști solicită o ruptură completă cu trecutul condamnabil al Franței și, în mod mai vast, al Europei și Occidentului, pe care îl reduc la istoria rasismului, a comerțului cu sclavi, a colonialismului și a imperialismului occidental.

Se alătură activiști de „breaslă” ai unei pseudo-istorii numite „istorie mondială” sau „globală”, obsedați de deconstrucția romanului național francez. Ei nu văd în universalism, cel al iudeo-creștinismului cum a fost în iluminismului, decât expresia unui eurocentrism pe care se străduiesc frenetic să-l „deconstruiască” în același timp în care se străduiesc să „provincializeze” Europa și cultura ei. Ei incriminează laicismul, în care văd doar intoleranță și o respingere a diversității, refuzul sfintelor „diferențe”.

Atracția decolonialistă a stângii și a extremei stângi se explică în mare măsură printr-o chemare din vid, lucru a cărei cauzele care sunt identificabile: distrugerea stângii și a panicii modelului social-democratic, neîncrederea tot mai mare față de marxism și de utopia comunistă din care am moștenit anti-capitalismul și anti-imperialismul, banalizarea unui neo-feminism rău misandru, numit „radical”, în cercurile intelectuale, precum și apariția unui anti-rasism distorsionat care abia ascunde cu greu un rasism anti-alb, cuplat cu o iudeofobie cu nuanță „anti-zionistă”.

La aceasta se adaugă sentimentul de vinovăție față de Islam, „religia săracilor” și a „victimelor”, ceea ce înseamnă că „lupta împotriva islamofobiei” poate fi înființată ca prima poruncă a „religiei Celuilalt” (Philippe d’Iribarne). Desigur, trebuie să subliniem și influența stângismului identitar american, ale cărui doctrine sunt răspândite intens pe rețelele de socializare.

Din această perspectivă, toate nenorocirile lumii pot fi explicate prin relația de inegalitate dintre „dominanți” și „dominați”, pe care o interpretăm în termeni rasialiști și victimizanți: „albii” sunt cei care domină și „non-albii” ” sunt dominați. „Rasa” este din nou ordinea zilei: în ciuda faptului că a fost prezentată ca un „construct social”, culoarea pielii rămâne principalul său indiciu.

De exemplu, folosim cu entuziasm frazele „identitate neagră”, „conștiință neagră” sau „mândrie neagră”, în timp ce ne dezicem, pe bună dreptate, de susținătorii supremației albe care vorbesc despre o „identitate albă” despre o „conștiință albă” sau despre „mândria albă”. Ne găsim astfel într-o lume împărțită în „albi” și „negri” sau „non-albi”, iar aceasta, în numele unui dubios „anti-rasism”, care se dovedește a fi un anti-rasism anti-albi, adică o formă de rasism politic corectă. O mare inversare a valorilor și normelor are loc în fața ochilor noștri.

Stânga are resursele intelectuale necesare pentru a-i rezista?

Stânga intelectuală este profund divizată când vine vorba de aceste probleme care se intersectează. Pentru a simplifica imaginea, voi distinge trei nebuloase ideologice. În primul rând, apărătorii laicismului, a tradiției republicane, care favorizează egalitatea dintr-o perspectivă universalistă, care formează tabăra stângii hotărâte sau „dure”, fără compromisuri de principiu. Apoi, partizanii unui laicism „deschis”, ispitit de multiculturalism, care locuiesc pe teritoriile stângii „moi”, s-au convertit la „religia Celuilalt”.

În cele din urmă, dușmanii laicismului văd în acest concept expresia franceză a „rasismului de stat”, precum și o mașină de justificare a „islamofobiei”. Sloganul „Nu-mi atinge vălul” ilustrează această poziție pseudo-anti-rasistă, care constă în a întoarce împotriva principiului laicismului cererea de toleranță și imperativul respectului pentru diferențe. Aceasta este tabăra stângii nebune, cea care s-a adunat sub steagul postcolonialismului și decolonialismului, a cărui pasiune motrică este ura față de Occident.

Această nouă „stânga a stângii” este furios anti-occidentală, este atât hesperofobă, cât și galofobă, în sensul că reduce Franța într-o țară rasistă și islamofobă. Este această stânga nebună, a cărei hrană psihică provine din campusurile americane care practică cultul „radicalismului”, care, dorind să deconstruiască și să decolonizeze totul, s-a angajat pe calea periculoasă care este „politica identitară”.

Stânga „moale”, cea bine intenționată (oportunistă, speriată, naivă, neinformată) al cărui singur orizont este „deschiderea”, oferă „idioți utili” (și uneori inutili) stângii nebune, care conduce dansul. Decolonialismul este boala senilă a stângii intelectuale contemporane.

Insistați asupra faptului că dimensiunea deresponsabilizantă a teoriilor „sistemice” scutesc individul de povara responsabilității individuale. Este acesta, pentru dumneavoastră, unul dintre principalele motive ale succesului lor?

Vorbind despre „discriminări sistemice”, pare că explicăm obiectiv eșecurile socio-economice ale indivizilor care aparțin minorităților presupus discriminate. Acești indivizi sunt astfel deresponsabilizați: pot acuza „sistemul” ca fiind singurul responsabil pentru neplăcerile lor, cum pot acuza presupusul „rasism al Statului” de acoperirea sau de justificarea „discriminărilor sistemice” a căror victime se imaginează a fi. Acest lucru nu împiedică cu nimic luarea în considerare a adevăratelor discriminări la locul de muncă sau în locuință, ale căror cauze sunt departe de a putea fi reduse la motivul originii etno-rasiale.

Denunțarea litanică a „rasismului sistemic” este o parte integrantă a retoricii mișcărilor decolonialiste și islamo-stângiste. Este vorba despre ultima încarnare a noțiunii de „rasism instituțional”, elaborată de doi revoluționari afro-americani, activistul Stokely Carmichel și universitarul Charles V. Hamilton, în cartea lor intitulată Black Power, cu subtitlul Politica eliberării în America, publicată în 1967. Această noțiune este destinată să pună accentul pe caracterul sistematic (sau „sistemic”, după cum se spune mai degrabă astăzi) sau structural al rasismului contra oamenilor de culoare în societatea nord-americană, presupunând că aceasta era înscrisă în normele culturale, instituțiile și practicile sociale „normale”, care derivă din însăși organizarea acestei societăți.

Aceasta poate așadar funcționa social fără a fi direcționată intențional sau conștient. Presupoziția acestui model critic al rasismului este că doar rasismul alb există și că el se confundă cu „puterea albilor” și cu „societatea albă”, pe care doar o „revoluție neagră” ar putea s-o transforme. Este suficient să spunem că, construit pentru a denunța rasismul anti-negru în America la sfârșitul anilor 1960, acest model este datat și dependent de o dimensiune geografică. Nu poate fi importat orbește pentru a analiza rasismul în societatea franceză contemporană.

Însă chiar această simplitate este ceea ce atrage radicalii de stânga: rasismul invizibil explică totul și mobilizările antirasiste au un parfum revoluționar. Repetând ritualic faptul că Franța este o societate intrinsec rasistă, justifică îndemnurile la distrugerea „vechii lumi”, pe care o judecă ireformabilă. Noțiunea de „rasism sistemic” reușește să surprindă ceea ce Raymond Boudon numește „sociologism” – individul este jucăria structurilor și a instituțiilor – și ne incită să ne punem o singură întrebare: Cine profită de pe urma „sistemului”?

Dar răspunsul este întotdeauna cunoscut în prealabil. Pseudo-antirasiștii răspund căzând în complotism: numesc membrii ai „rasei” dominante („albii”), instauratori și profitori de pe urma „rasismului sistemic”. Asta justifică predicile împotriva „hegemoniei albe” și a „privilegiului albilor”.

Îl citați pe șeful partidului Indigenilor Republicii, Houria Bouteldja: „ «Eul» cartezian va arunca în desuetudine fundamentele filosofice ale albității”. Fără a relua termenii acestuia, nu este universalismul iluminiștilor caracteristic Occidentului, o consecință a universalismului creștin?

Să observăm mai întâi amestecul de stupiditate și de pedanterie condensat într-o astfel de afirmație, provenind de la un activist care încarnează perfect islamo-stângismul tipic francez. Este o mărturie a confuziei extreme care derivă dintr-o jumătate de secol de deconstructivism în filosofie („totul este spre a fi deconstruit”) și constructivism în științele sociale („totul este un construct social”).

În mediile decolonialiste franțuzești, tema „albității” a devenit importantă recent și ridică o problemă insolubilă: dacă, ca un bun antirasist, respingem esențialismul ca o presupoziție a rasismului, cum putem concepe „albul” menționat într-un mod neesențialist? Dacă răspundem folosind magicul termen de „construct social”, ne-am folosi de cuvinte goale. Reinventarea biologicului operează acum sub pecetea „constructului social”. Pseudo-antirasiștii americani diabolizează genele, dar sacralizează culoarea pielii. După ce a fost alungată pe ușa din față a antirasismului științific al geneticienilor, „rasa” se întoarce pe fereastra neo-antirasismului militant.

Prin transformarea „albului” într-un stigmatizat, ideologii decolonialiști încearcă să reducă exigența de universalitate la o armă secretă a „societății albe” cu scopul de a inferioriza sau descalifica persoanele care nu sunt albe. Acesta este un mod de a reafirma dogma lor fundamentală: Occidentul este intrinsec rasist.

Dar nu trebuie să uităm că intelectuali occidentali „albi” sunt cei care au lansat primii această acuzație pe piața ideilor. Ura de sine și autoacuzarea penitențială fac parte din patologia mediilor intelectuale occidentale. A nu vedea în universalism decât instrumentele sale politice și corupțiile sale ideologice înseamnă a da dovadă fie de ignoranță, fie de rea-credință.

„Este ușor să recunoaștem în această bulă discursivă urmele utopiei comuniste”. Ce vă face să credeți că suntem martorii unui „marxism rasial” într-un moment în care adepți adevărați ai marxismului sunt dificil de găsit?

Cu câteva excepții, intelectualii marxisto-leniniști, încă numeroși în anii 1970-1990, s-au alăturat mai mult sau mai puțin explicit unor curente subalterniste sau decolonialiste după ce au cochetat cu interesul pentru lumea a treia și cu alterglobalismul. Decolonialismul se prezintă ca fiind o reinterpretare hipercritică a istoriei și un program seducător de acțiune revoluționară.

Evoluția cercurilor troțkiste este foarte interesantă în această privință: mulți dintre intelectualii lor au preluat principalele teme decolonialiste (denunțarea „rasismului sistemic”, a „rasismului de stat”, a „islamofobiei de stat” etc.), până în punctul în care găsesc acceptabilă viziunea rasialistă asupra societății și promovarea unor noțiuni precum identitatea rasială sau conștiința rasială. Aceștia tind să uite lupta de clasă în favoarea luptei rasiale și de gen, la care se adaugă verbiajul pseudo-savant al „intersecționalității”.

Ceea ce i-a făcut pe marxiști să se răzgândească a fost, în primul rând, formarea unui proletariat de origine imigrantă și de cultură musulmană, precum și ralierea din ce în ce mai mare a proletariatului tradițional la așa-numitele partide populiste. Este vorba apoi de angajamentul lor necondiționat față de cauza palestiniană, pe care au ridicat-o drept o nouă „cauză universală”. Este, în mod corelativ, interpretarea lor a islamului politic ca o forță potențial revoluționară cu care să se alieze. Este vorba și de importanța pe care au acordat-o chestiunilor legate de „rasă” („rasa” fiind un „construct social”) și luptei împotriva rasismului, lăsând în plan secundar lupta de clasă.

Este, în fine, pasiunea lor față de critica societăților occidentale, caracterizate de o sumă de trăsături negative (capitalism, imperialism, colonialism, rasism, sexism, hetero-patriarhat), așadar osândite la distrugere. Și-au umplut deci imaginarul utopist al tabula rasa și al construcției unei societăți perfecte (post-capitaliste, post-rasiste, post-sexiste, etc.). Nu le rămâne decât să se alăture rangurilor decolonialiștilor într-un neo-gobinism (n. trad : referindu-se la ideile lui Arthur de Gobineau) al cărui program sumar se învârte în jurul unei dorințe de răzbunare care vizează „societatea albă” sau „omul alb”, abominabil profitor al „sistemului hetero-patriarhal”.

Vă amintiți că activista Rokhaya Diallo a redistribuit contul satiric de Twitter al Titaniei McGrath, care ironizează iluziile woke și uneori chiar preia retorica progresistă. Dispare aici granița dintre parodie și sens literal?

Aici găsim un indiciu al prostiei comise de noii binevoitori. Nu este vorba de o prostie obișnuită, adică inocentă, ci de o prostie pretențioasă, arogantă, sofisticată. Un spirit de seriozitate ideologizată, dublat de o viclenie mai mult sau mai puțin tăioasă. Este prostia comună elitelor mediatice și elitelor academice care se pretind a fi „radicale”, de la Rokhaya Diallo sau Lilian Thuram în versiune militantă, la Judith Butler sau Gayatri Chakravorty Spivak în versiune „teoretică”, zisă și comic-pedantă.

Am neglijat să considerăm rolul pe care l-a jucat prostia în istorie, așa cum a remarcat Raymond Aron. Dar cea mai formidabilă prostie, pentru că trece neobservată, este prostia elitelor intelectuale, supuse modei ideologice și retorice, conformiste în visele lor de „radicalitate” și fascinate de violența presupușilor „blestemați ai pământului”, presupuși a avea „întotdeauna dreptate”.

Articol original: Pierre-André Taguieff: «Le décolonialisme est un projet utopique global»

Traducere realizată de Iarina Albu și Elena Niculescu