Cristian Pătrășconiu. TeleOmul Nou

*Giovanni Sartori este unul dintre cei mai faimoşi autori  italieni – şi nu doar în domeniul ştiinţelor politice, specializarea sa de bază. Profesor, începînd cu anii 50, în Florenţa – unde a predat filozofie modernă, ştiinţă politică şi sociologie – şi, mai apoi, la vîrful carierei sale academice, în SUA – la Stanford, Columbia, Yale şi Harvard -, Sartori e autorul unor lucrări de referinţă pentru cîmpul politologic. „Teoria democraţiei reinterpretată” este, în această direcţie, un tom inevitabil. Acolo, în acea masivă, consistentă, redutabilă carte de politologie, spre finalul ei mai precis, se găseşte, in nuce, teza căreia Giovanni Sartori îi dedică o carte cu un succes de public şi mediatic impresionant. „Teoria democraţiei reinterpretată” a fost tradusă, şi acum îşi aşteaptă pesemne un nou tiraj (căci primul e demult epuizat) la editura Polirom. Cartea care s-a născut, într-un fel din „Teoria democrației reinterpretată” – şi anume, „Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gîndirea” – a apărut la editura Humanitas.

*În acest volum, publicat în premieră în 1997 şi reluat – în Italia şi în foarte multe limbi ale lumii – în multe alte ediţii (în româneşte, cartea a fost tradusă în 2005) – este vorba despre ceea ce, în titlu, am numit „TeleOmul Nou” – „Homo videns”, în formula, inspirată şi memorabilă, a profesorului Sartori. În 1999, după ce invetariase mai multe valuri de reacţii la cartea aceasta şi la ideea pe care o propune, inclusiv într-un registru polemic, Sartori întărea ideea pe care şi-a construit argumentaţia: „eu rămîn mai mult decît oricînd convins de teza că ne aflăm în plin proces al unei mutaţii genetice”.

*Care este însă această teză?  „Homo videns…” este o poveste, spusă din mai multe perspective, despre una dintre  mutaţiile radicale recente pe care le-a suferit fiinţa umană, cu atît mai şocantă şi mai ieşită din comun cu cît ea s-a produs, la scara istoriei, într-un interval de timp foarte mic. Cartea construieşte şi argumentezează în jurul opoziţiei, tot mai radicale, dintre „homo sapiens” şi „homo videns”.

Cine este „homo sapiens”? În formularea lui Giovannia Sartori – „homo sapiens: astfel clasifica Linne specia umană în lucrarea sa Sistemul naturii din 1758. Din punct de vedere fiziologic, acest homo sapiens nu are nimic care sa îl facă unic între primate (din genul cărora neamul omenesc face parte ca specie). Ceea ce îl face unic pe homo sapiens este capacitatea lui de a opera cu simboluri.”. Homo sapiens se întîlneşte, în epoca modernă, cu teleziviunea. „Televiziunea”, spune şi argumentează Sartori, „nu este doar un instrument de comunicare; ea este, în acelaşi timp, şi paidea, un instrument antropogenetic, un mediu care generează un anthropos nou, un nou tip de fiinţă umană”.

*Demonstraţia pe care o face apoi Giovanni Sartori felului în care se naşte (e un fel de a spune – „se naşte”) acest om nou – omul imaginilor – este antologică. Iată, în cuvintele lui Sartori, ce se întîmplă: „copilul a cărui primă şcoală este televiziunea este un animal simbolic care îşi primeşte tiparul său formativ de la nişte imagini ale unei lumi în întregime centrată pe vedere. În această paidea, dispunerea la violenţă este doar o mică parte a problemei. Problema principală este că un copil este un burete care inregistrează şi absoarbe fără discernămînt tot ce vede. Pe de altă parte, copilul format de vede  se mărgineşte la a fi un om care nu citeşte şi, deci, de cele mai multe ori, un ramolit al ecranului, înrobit pe viaţă de jocurile de imagini”.

*Ce se întîmplă cînd homo sapiens devine homo videns? Sartori: „homo sapiens datorează întreaga sa cunoaştere şi chiar progresul său în înţelegere capacităţii sale de abstractizare. Aşa-numiţii primitivi sînt astfel pentru că în limbajul lor primează cuvintele concrete, ceea ce produce comunicare, dar indică o foarte slabă capacitate cognitivo-ştiinţifică. Televiziunea produce imagini şi anulează concepte; dar în felul acesta atrofiază capacitatea noastră de abstractizare şi odată cu aceasta, întreaga noastră capacitate de a înţelege.  Ceea ce noi vedem nu produce idei, ci poate fi inserat în concepte.”.

*Televiziunea, argumentează Sartori, este însă mult mai mult decît un extraordinar „producător de imagini” – între alte efecte sociale majore pe televiziunea care le provoacă, spre pildă, este şi acela că formează opinia, şi aceasta într-un mod privilegiat. „Astăzi, poporul suverna opoinează mai ales în funcţie de felul în care televiziunea îl influenţează să opineze” – notează G. Sartori. Şi adaugă imediat: „iar prin ghidarea opiniei, puterea ecranului tv se află într-adevăr în centrul tuturor evoluţiilor politicii contemporane. În plus, televiziunea condiţionează guvernul: ce poate un guvern să facă, ce nu poate să facă şi ce decide să facă în mod concret”.

*Concret, în condiţiile în care opinia publică asigură combustia subtilă pentru democraţia reprezentativă, ce fel de opinie fabrică televiziunile? Sartori: „Pentru ca democraţia reprezentativă să funcţioneze e suficient să existe o opinie publică, iar aceasta să fie cu adevărat a publicului. Dar se întâmplă tot mai puţin ca aşa să stea lucrurile, fiindcă videocraţia fabrică în permanenţă o opinie puternic hetero-dirijată, care în permanenţă întăreşte, dar în esenţă goleşte de conţinut democraţia ca guvernare a opiniei. Pentru că televiziunea se exhibă ca purtător de cuvânt al unei opinii publice care, în realitate, este ecoul propriei sale voci”. Şi este fals că televiziunea se limitează să reflecte schimbările în curs din cadrul societăţii şi culturii sale. Televiziunea reflectă schimbări pe care în mare măsură ea le promovează şi le inspiră”.

*Tabloul lumii care se expune – extensiv şi intensiv, în proporţie crescîndă – televiziunii, într-o măsură atît de semnificativă încît ajunge să fie ea însăşi un produs al televiziunii, arată, conform eseistului şi politologului italian, în linii mari astfel: „în timp ce realitatea se complică, iar complexităţile sporesc vertiginous, minţile se simplifică şi noi creştem un video-copil care nu se maturizează, un adult care rămâne pentru toată viaţa ca un om căzut în mintea copiilor. Iar aceasta este fundătura, cea mai mare dintre toate, în care ne zbatem” Şi: „Cei care gestionează video-puterea, atunci când vine vorba despre nivelul scăzut al informaţiilor oferite, arată spre telespectatori. Dar aceasta este apărarea celui cu conştiinţa încărcată, deoarece în televiziune, mai mult ca oriunde, producătorul e cel care îl creează pe consumator. Dacă se furnizează o masă critică suficientă de ştiri din lume, audienţa e interesată de lume; dar dacă lumea dispare de pe micul ecran e evident că lumea nu mai prezintă interes „.

*Starea de fapt, este de părere Sartori, indică  evidenţa că, „astăzi, mai mult ca oricând, oamenii au probleme, dar nu au soluţia acestora. Mulţi consideră că soluţia pentru problemele oamenilor trebuie cerută la politicieni, aşa cum soluţii pentru probleme de sănătate sunt cerute de la medici. În schimb, guvernarea sondajelor şi a referendumurilor şi demagogia directismului atribuie oamenilor problemele politicienilor şi rezolvarea lor. Şi în toate acestea televiziunea umflă problemele ori creează probleme ce nu există şi aproape anulează gândirea care ar trebui să le rezolve”.

*Aşadar, poate, din cînd în cînd măcar, închidem televizorul şi citim o carte: aceasta, rezumată, foarte sumar, mai sus. Este, poate fi în folosul nostru. Căci e despre noi şi despre una din marile capcane în care, adesea, alegem să cădem şi ne face plăcere să stăm acolo.