Televiziunea în pandemie: demagogie, necrofilie şi senzaţionalism

Pandemia este, în România, ca şi aiurea, o cutie de rezonanţă in care se poate desluşi mugetul de rinoceri ionescieni al noii umanităţi. Frica de moarte şi înspăimântarea au creat climatul ce face imposibilă raţiunea. Echilibrul, discernământul, moderaţia sunt valori ce nu se mai regăsesc în noul decalog. Cât despre libertate, ea este cea care ameninţă siguranţa omenirii întregi.

În acest context al inflamării generale, televiziunile din România îşi conturează propriul lor profil de abjecţie. Repertoriul de teme este unul previzibil şi uşor de anticipat. De la minuţiozitatea necrofilă cu care inventariază numărul de infectări până la detaliata relatare de la funeraliile unui interlop, televiziunea urmează, neabătut, un drum al degradării profesionale şi al amoralităţii.

Televiziunea din România a devenit, în pandemie, o încrucişare monstruoasă între un minister al adevărului orwellian şi o tribună a senzaţionalismului vulgar. Ea este oglinda în care se poate admira imaginea grotescă a unei Românii malformate moral şi tarate instituţional. Limba pe care o vorbeşte este guturală, elementară şi înspăimântător de inexpresivă.

Pandemia este o hârtie de turnesol. Nimic din ceea ce ni se întâmplă nu ar fi fost posibil fără acest fond autohton de fragilitate civică şi de criminală incompetenţă statală. Ecranul de televiziune este saturat de mediocritatea agresivă a celor care se doresc a fi profesori ai naţiunii. Platoul de emisiune este un amvon de la care ni se predică.

Sufocată de marasm şi anesteziată mediatic, România în prag de alegeri locale se înfăţişează ca un corp politic din care energia vitală a dispărut. Suverane, televiziunile domnesc peste resturile unei societăţi dezarticulate.